Liviu Antonesei: Bunica m-a învăţat să citesc şi să scriu, pe la cinci ani, pe Biblie

- Cât din viaţa omului este literatură?

- Este o vorbă veche deja care spune „cîtă viaţă, atîta literatură”. Eu cred ca este, măcar parţial adevărată, deşi diferă cum proporţiile de la om la om şi îndeosebi dacă ne referim la cele două categorii care au de-a face cu chestiunea asta, scriitorii şi cititorii. În principiu, scriitorii sunt cumva „în literatură” şi cînd scriu, dar şi cînd nu scriu…

- Cât din viaţa dvs este scris?

- Probabil, ca într-un Aleph borgesian, toată. Părerea mea este că întreaga literatură este realistă, mai mult chiar biografică. De bună seamă, lucrez cu un concept al realităţii mai extins decît cel al fizicii clasice şi al mentalităţii comune, în sensul că, pentru mine, nu sunt reale numai obiectele şi evenimentele, ci şi amintirile, trăirile de moment, visele, imaginile privind viitorul, fantasmele…

- Criticul este cel care îşi pune pecetea pe operă sau este doar un reper?

- Pe vremea cînd critica literară mai exista, opinia unui critic era, cu siguranţă, măcar un reper. Între timp, criticii care se mai comportă ca atare pot fi număraţi pe degetele de la două mîini. În general, critica, cu excepţiile de rigoare, care mi se par cumva eroice, a fost înlocuită de publicitate şi marketing…

- Sunteţi înconjurat de artişti. Credeţi că fiecare om, in felul lui, este un artist?

- Asta e adevărat mai mult decît suntem noi dispuşi să recunoaştem. Orice receptare a unei opere literare, muzicale, plastice, cinematografice, este originală, deci o manifestare a creativităţii din noi. Din păcate, ritmurile de viaţă de acum îi transformă pe mulţi în artişti care-şi ignoră această dimensiune, o lasă doar în potenţialitate.

- Cât se scrie în România, cât se citeşte şi cât e calitate?

- O întrebare – triplă pe deasupra! – la care nu e uşor de răspuns în absenţa unor cercetări de sociologia literaturii. Pot aproxima în răspuns ţinînd cont de lecturile mele, de consultarea cataloagelor editurilor şi a publicaţiilor literare, de discuţiile mele cu foarte numeroşi editori şi chiar de experienţa mea incipientă de editor de literatură. Deci se scrie foarte mult, cred că producţia e chiar mai mare decît în cea mai bună epocă anterioară, cea interbelică. Cred că şi valoric se păstrează proporţiile. În interbelic se publicau măcar 4 – 5 romane pe săptămînă, acum se publică poate 5 – 6. Din uriaşa producţie numai în domeniul romanului din interbelic au rămas 4 – 5 prozatori uriaş şi circa 20 – 30 care pot sta şi acum pe rafturile unei biblioteci. Cred că asta vom reuşi să lăsăm şi noi în urmă. A fost o mare penurie de cititori pînă în jurul anilor 2000, cum a fost şi de melomani sau spectatori de teatru. După aceea, interesul a crescut constant – ştiu asta de la oamenii din domeniu. Cred că sunt destui cititori şi spectatori, mai cred că în condiţii de relativă normalitate socială, ceea ce numim marele public cultivat e o constantă statistică. Avem impresia eronată că erau mai mulţi cititori şi spectatori în vremea comunismului pentru că apăreau mai puţine cărţi, unele se dădeau „pe listă” sau „la pachet!, ca să nu-i uit pe măcelarii care trebuiau să-şi investească în ceva banii cîştigaţi la negru si atunci cumpărau cărţi „la metru”.

- Unde se află literatura română pe harta culturii europene?

- Nu cred că am competenţa necesară pentru a evalua asta. Iarăşi, la prima impresie, cred că interesul e în creştere. Mai cred că succesele internaţionale ale altor arte ale naraţiunii, teatrul, imediat după 90 şi, de aproape zece ani deja, filmele produse de noul val, au deschis o poartă şi pentru literatură. Programele de sprijinire a traducerilor ale ICR au ajutat şi ele acest proces, deşi eu cred mai mult în evenimentele similare care pornesc din iniţiativa traducătorilor şi editorilor străini. Poate aş fi fost bucuros să-mi fie sprijinită de ICR traducerea vreunei cărţi, dar sunt încîntat că o editură din Londra a cumpărat de la Poliorm drepturile pentru a-mi traduce cartea de povestiri de anul trecut, englezii editîndu-mă pe banii lor…

- Sunteţi în conducerea uneia dintre cele mai cunoscute publicaţii de cultură din ţară. Se mai citeşte presa cultural print?

- Se mai citeşte, dar lectura formatelor electronice se răspîndeşte cu viteza fulgerului. Noi scoatem Timpul în circa o mie de exemplare pe hîrtie, în vreme ce lectura în format electronic – pe site, în pdf etc – aduce 20.000 – 30.000 de cititori din toată lumea, desigur dintre cei care citesc româneşte. E adevărat că avem un excepţional de răspîndire, cumva arborescent, care utilizează toate resursele netului. De pildă, eu trimit la circa o mie de adrese, postez linkul pe blogul meu şi pe pagina mea de Face Book…

- De ce trebuie să postăm textele literare pe internet? Unde mai este farmecul de a ţine o carte în mână?

- Eu sînt un cititor de tranziţie, citesc şi pe hîrtie şi formate electronice, dar dacă am de ales, prefer cartea de tip vechi. Pe de altă parte, mai importantă este cartea decît suportul. De-a lungul vremii, cartea a fost săpată în piatră, „imprimată” pe tăbliţe de argilă, desenată pe papirus sau pergament… tot carte a rămas! Tiparul pe hîrtie e o invenţie de cîteva sute de ani, cartea are o vechime de mai multe mii de ani… - Unde se separă scriitorul de jurnalist? - Indiferent dacă practică jurnalistica de informaţie sau de opinie, reperul jurnalistului este adevărul, pe cînd cel am scriitorului este frumosul, de fapt un concept ceva mai larg, expresivitatea. Vorbesc despre reperul dominant, că nimeni nu poate citi un jurnalist care scrie ca o ciubotă ori un scriitor care minte de stinge!

- Toţi cei care editează cărţi sunt scriitori?

- Cu siguranţă nu şi, cu riscul de a supăra pe unii dintre colegii mei scriitori – poate şi pe mine! – cei mai buni editori pe care îi cunosc nu sunt scriitori. Dau numai un exemplu, dar de format mare, Silviu Lupescu liderul de la Polirom, care e inginer electronist. E drept, unul aparte, care poate cînta onorabil la pian, vorbeşte cîteva limbi străine, mai traduce cărţi din cînd în cînd…

- Care e destinul scriitorului într-o ţară în criză?

- Îmi aminteşte de întrebarea lui Holderlin, comentată de Heidegger, „la ce bun poetul în vremuri secetoase?”. Păi, exact este el bun, poate face un miracol şi aduce ploaie. În ciuda prejudecăţilor noastre, cel mai bun moment al filosofiei, literaturii şi muzicii germane a fost într-un moment istoric în care Germania avea o situaţie politică şi economică precară…

- Care a fost prima carte pe care aţi primit-o în dar?

- Bunica m-a învăţat să citesc şi să scriu, pe la cinci ani, pe Biblie. Chiar dacă exemplarul cu pricina a devenit al meu mult mai tîrziu, pe cînd eram student, la moartea ei, socotesc că aceasta este prima carte primită în dar. Mai întîi, simbolic, apoi şi faptic!

- Care a fost primul scriitor pe care l-aţi întâlnit?

- Mihai Ursachi. Eram în penultima clasă de liceu cînd am nimerit din întîmplare la lansarea celui de-al doilea volum al său, Missa Solemnis. L-am cumpărat, am primit şi un autograf de la autor, m-am dus acasă şi l-am citit, apoi l-am mai citit o dată, după care m-am îmbrăcat şi practic am fugit la prima mea iubită serioasă şi i l-am citit cu voce tare. Între timp, am devenit prieteni, deşi diferenţa dintre noi era de vreo 12, ceea ce contează la vîrstele tinere. Şi aşa am rămas pînă cînd Dumnezeu l-a ridicat la cer.

- Cum arată atelierul dvs. de creaţie?

- Dezordonat, iar acum, de cînd locuiesc singur, soţia mea predînd de mulţi ani la Universitatea din Cracovia, e şi împînzit în tot apartamentul. Dar eu ştiu unde este fiecare din cele cîteva mii de cărţi şi reuşescsă-mi fac loc fie la pc-ul mare de aici, la care scriu acum, şi la laptopul din altă cameră. Şi mai trebuie să am mereu combustibil la îndemînă – alternez cafeaua şi ceaiul verde. Cum spune o manea, fără număr!

- Este o povară scrisul pentru om şi o mângâiere pentru scriitorul din noi?

- Pentru mine, nu e o povară, chiar îmi place şi scriu. Şi scriu numai cînd „îmi vine”, dacă nu-mi vine nu scriu. Sigur, cu vorbesc despre articole etc, la acre sunt termene de predare. Dar, la poezie, de pildă, am avut pauze de ani, una de vreo zece ani, dar n-am spus că s-a terminat cu poezia, că la un moment dat iar „mă apucă”.

- Dacă ar fi să scrieţi jurnalul lumii, care ar fi motto-ul ales?

- Poate ar merge „ajungă-i lumii răutatea ei”? Sau o replică care mi-a rămas din studenţie dintr-o piesă a lui Horia Lovinescu, jucată de colegii mei – „iubiţi-vă cît mai e timp”?

- Cum vedeţi scrisul peste 100 de ani? Ne vom mai înţelege prin intermediul lui, sau va fi trecut în istorie?

- Scrisul nu va dispărea, nici cartea. Poate o să dispară scrisul de mînă? Eu deja, cînd dau autografe, am ezitări privind scrierea cuvintelor – de la 15 ani scriu mecanic, mai întîi la maşină, iar din 2000, la computer, mereu am scris mai întîi de mînă poeziile…

- O comparaţie între mediul cultural ieşean şi cel bistriţean?

- Nu am destulă informaţie despre Bistriţa, mai ales că n-am mai ajuns de multă vreme. Culmea înainte de 1990, veneam mai des. Cunosc însă muţi scriitori ai locului, de la Oliviu Mircea şi Virgil Raţiu la părintele Ioan Pintea şi Alexandru Petria. Îmi imaginez că Bistriţa fiind un oraş mai mic are o viaţa culturală mai restrînsă cantitativ, dar asta nu înseamnă că mai puţin intensă. Apoi, aş putea pune mîna în foc că şi aici, ca şi în Iaşi, există diverse grupuri şi bisericuţe în oarece competiţie, poate şi conflict, dar am întîlnit aşa ceva pînă şi la Chişnău, asta fiind o probă clară că, indiferent de ce parte a munţilor sau a Prutului, toţi suntem români! Glumesc, dar celor care vor să controleze totul le convine foarte mult asta şi, bănuiesc, mai pun şi benzină pe foc!

- Vă mulţumim şi vă aşteptăm la Bistriţa.

- Cu plăcere. Joi seara ajung la Dumneavoastră şi pînă sîmbătă spre prînz nu mă dau plecat!

Vineri, 12 aprilie 2013, de la ora 17.00, nu rataţi întâlnirea de la “Casa cu Lei” Bistriţa. Alexandru Petria îşi lansează două cărţi, “Deania neagră” şi “Călăul harnic”. Invitatul de onoare este scriitorul, publicistul şi profesorul universitar Liviu Antonesei. Acest eveniment este organizat de Centrul Cultural Municipal Bistriţa şi Societatea Scriitorilor Bistriţeni “Conexiuni” şi face parte din proiectul “O temă de literatură”. Moderator: Elena M. Cîmpan.