Dans şi voce

În săptămânile acestea de penibilă bălăcăreală politico-parlamentar- guvernamentală, când ticăloşia, impostura şi demagogia fac casă bună, haideţi să luăm în seamă şi manifestări mai puţin dizgraţioase, dar, din păcate, atinse şi ele de umbra climatului nefast al anului 2011, pe care avem nefericirea de a-l trăi.

Mă refer la două emisiuni tv, una numindu-se „Vocea României”, cealaltă „Dansez pentru tine”; prima monitorizată de un fel de măscărici, cealaltă de un profesionist – l-am numit pe Ştefan Bănică jr.

„Dansez pentru tine” e de o cruzime pe care organizatorii, oricât încearcă să o mascheze, nu reuşesc decât să pulverizeze o perdea de cinism mercantil. Protagoniştii sunt tineri de vârste diferite, de profesii diferite, unii sunt căsătoriţi; aceştia din urmă acceptă să intre în competiţie şi perechea de acasă e de un admirabil acord ca ea/el să se desprindă săptămâni întregi de familie, pentru a face repetiţii zeci de ore pe săptămână, încât execuţia dansului să se apropie de perfecţiune (Apropo de asta: cine a vizionat spectacole de balet, poate hotărî, fără ezitare, că unele „profesioniste” şi unii „profesionişti” din trupele „consacrate” sunt mediocri în comparaţie cu ceea ce „neprofesioniştii” oferă spectacolului tv). De altfel, nu e de mirare că impostura şi lenea provoacă sandvişuri greu digerabile în indefinitul domeniu al artei.

E potrivită o explicaţie referitoare la cruzimea acestei emisiuni tv. Ce înseamnă sintagma „dansez pentru tine”? Un protagonist din perechea de dansatori are un necaz cronic: familia se sacrifică – până la limita supravieţuirii – pentru pasiunea teribilă a acestuia pentru dans; un altul vrea să câştige fabulosul premiu pentru a-şi trata medical un părinte din familie; altul/alta vrea să iasă, cu familia, din locuinţa sordidă în care trăieşte; un tânăr vrea să câştige pentru a întemeia o şcoală de dans ş.a.m.d. De la etapă la etapă, juriul şi voturile din ţară elimină câte o pereche. Lacrimile lor sunt îndreptăţite: atât pentru cel/cea care au sperat să ajungă , în final, la suma salvatoare, cât şi pentru partenerul/partenera care şi-a sacrificat zile şi zile spre a-l ajuta pe cel pe care nici nu-l cunoştea înainte, dar de care s-a simţit ataşat/ă în speranţa că va reuşi. Cei cinci din juriu sunt foarte duri, adesea şi îţi dau impresia că, justificându-şi nota, fac mai degrabă paradă de cunoştinţele lor în domeniul dansului internaţional, decât să aprecieze evoluţia pe scenă. (O fac, uneori chiar cu cinism). Iar cei care pleacă au, adesea, sentimentul că au fost nedreptăţiţi; prin urmare, suferinţa lor continuă. Şi toţi sunt frumoşi şi toţi dansează admirabil…

Acest show e un import, o maimuţăreală după programele unor posturi tv occidentale. Cum tot aşa e şi cu „Vocea României”. Doar că aici sintagma e mult mai delicată, căci vizează o valoare naţională.

De ce „Vocea României”? Organizatorii pretind că este un concurs muzical care hotărăşte supremaţia vocii. Ideea este formidabilă, mai cu seamă că cei care se perindă, săptămână de săptămână, au interpretări extraordinare, aceasta graţie „antrenamentelor” vocale ale antrenorilor-judecători, care se ocupă de ei şi care, tot ei, săptămână de săptămână, cu lacrimi de crocodil, elimină dintre protagonişti. Cine sunt ei ? Tot aşa, tineri (sau mai puţin tineri), de profesii diferite, dar cu o pasiune de nestins pentru muzică, pentru interpretare. Prestanţa lor pe scenă este incomparabil mai măiestrită decât a cohortelor de cabotini care urlă sau se miaună pe la microfoane, fie la radio, fie la jenante emisiuni tv. sau pe scenele din ţară.

Dar de ce majoritatea absolută a cântecelor interpretate sunt din repertoriul anglo-american? Repertoriul melodiilor româneşti nu oferă prilej de afirmare a talentului interpretativ? Dacă nu, atunci e trist, chiar deranjant, umilitor.

Asta vreau să pricep: Ce însemnă în acest context ”vocea României”? Un purtător de voce super, cântând melodii de pe mapamond, dar neputincios că nu a găsit în tolba melosului românesc o melodie competitivă, o melodie care să-i poată pune în relevanţă talentul său interpretativ ? Întrebarea mea e ipocrită, deoarece, văzând cum mahalaua socio-morală şi culturală se întinde victorios în arealul românesc, trebuie să accept că nu pot precumpăni decât manelele. Aşa încât, dacă vrem să ne afirmăm, volens-nolens, devenim cosmopoliţi…