David Dorian: Iarnă veche

Am ieşit din casă, m-am învârtit în cerc. Mi-am amintit cum ieşeam altădată, în dimineaţa de Crăciun, în prima zi din anul nou, când nu găseai pe străzi ţipenie de om. Toţi şedeau în case la odihnă, să-şi recapete forţele. Umblam prin păduri, prin zăpezi imaculate, în singurătatea cea mai încăpătoare. Senzaţie indescriptibilă în adâncul pădurii unde ninge rar şi sălbatic. Şi covorul de frunze miroase duios a putreziciune… Anul ăsta voi ieşi dis-de-dimineaţă; mă voi încălzi cu imaginea ei, voi speria păsările greoaie, căprioarele alungate în pustietatea aburoasă a dimineţii. Voi călca peste cele mai neprihănite zăpezi, privind oraşul dormind sub plapuma lui peticită.
Au căzut brume groase peste „conacul boieresc”, peste nucul dezgolit aşteptând răbdător zăpezile. O văd pe Iulia şezând zgribulită în cerdac, fumând în grabă, să n-o pătrundă frigul şi ceaţa. Aseară oraşul era invadat de o pâclă groasă, iar noi păream apariţii de coşmar, înotând spre casă de la un concert. Trecând înainte de ora 6 PM prin faţa bibliotecii, am zărit luminile ca un far la etaj şi mi-o imaginam pe Iulia stând cuminte şi singură în faţa computerului. La întoarcere, am privit clădirea cufundată în beznă. Am trăit revelaţii inegalabile ascultând muzica aceea grea şi pustiitoare. S-a cântat Albinoni şi Brahms. Să fi fost şi Iulia! Asemenea bucurii nu pot fi depline dacă nu sunt „binecuvântate” de prezenţe feminine. Nu zic că n-au fost şi din acestea, dar eu mă gândeam doar la ea. Am trăit cu fiinţa ei de fum. Îmi ziceam: dacă ar fi şi ea alături, ne-am contopi în armonia universului ce nu cunoaşte urâţenie, neputinţe, îmbătrânire şi moarte.
*
Se simte aerul de sărbătoare... Se insistă cu curăţenia... Îi spuneam adineauri Alinei că parcă aştept, tot aştept ceva, ce nu mai vine. O schimbare, o împlinire. Poate o îmbrăţişare adevărată... Alina e o fată frumoasă şi singură. Cu ea îmi beau dimineaţa cafeaua. Am instalat boxe pe coridor şi am pus colinde. Să ne pătrundă apropierea sărbătorilor. Astăzi o să pot sta mai mult timp în preajma ei… Lângă ea e atâta lumină! Ce năucitoare imagine, cea cu masca! Mă şi văd la carnaval. Învârtindu-mă în preajma ei cu o mască de bufon lipită pe faţă. Ocupat cu hârţoage... simt impulsul să mă duc să o văd. Doamne, e atât de frumoasă! Să fiu lângă ea… Când se înnoptează, în umbrele nopţilor de decembre… Totuşi, n-o să mă duc. Am fost adineauri, e mare vânzoleală... Mulţi copii, joacă scenete cu Naşterea Pruncului, cântă colinde, unele atât de ştiute, că şi-au pierdut înţelesul sacru... Iulia e ocupată cu ei. Măcar am văzut-o, i-am adulmecat parfumul discret.
Mă încearcă o blegeală solemnă. Şi aici vine iarna, vine întunericul devreme. Ea trebuie să fie liberă, să iubească pe cine vrea. Am venit pe lume eu prea devreme, sau ea prea târziu… Iulia face parte dintre fiinţele acelea virtuoase, de educaţie veche; îşi doreşte un cămin, un soţ iubitor, copii. Nu-i pot oferi nimic... Afară e noapte şi ceaţă, ca în sufletul meu. Nu mai am argumente... De parcă viaţa ar fi alegerea noastră! Poeţii sunt anapoda, nu sunt la fel ca toată lumea. Nişte bezmetici!
Sărbătorile, când ar trebui să trăim beţia iubirii. În imaginaţia poetului, Iulia e iubita cu care ar sta privind dimineaţa zorii iernatici cum pătrund prin ferestre: mai întâi de o nuanţă intensă de indigo, albindu-se apoi treptat, alungindu-se peste copacii încremeniţi, peste parcul unui vechi castel, spre zarea lăcrimând într-o lumină ceţoasă, întâmpinând ziua de Crăciun.
O stare ce mă „vizitează” în ultima vreme. Ies pe coridor, ascult colinde, muzică „veche”, acum Anotimpurile lui Vivaldi. Stau sprijinit de balustradă ca un pierde-vară şi-i mai aud din când în când glasul de păsăruică. După uşa aceea albă şi înaltă se desfăşoară universul ei... Privesc pe ferestrele înalte, printre storurile ca nişte gratii, freamătul vieţii. Se văd ramurile ude şi pleoştite ale copacilor din apropierea Policlinicii. Se vede mai mult cerul de un cenuşiu apăsător. Nu i-am spus niciodată că dacă n-aş şti-o aproape, m-aş sufoca între aceşti pereţi. Şi acum Anotimpurile lui Vivaldi mă trimit în reverii incomode. Iarna, cum e şi firesc, e cea mai tânguitoare bucată. Îmi fuge gândul la ea; îmi imaginez în spatele uşii ei o oază de fericire... Ştiţi ce mi-a spus o prietenă? Zicea: Să fii închis o săptămână într-o încăpere cu ea, atunci s-ar destrăma toate fumurile din capul tău. Ai vedea-o cu slăbiciunile şi defectele ei. Ai descoperi în ea femeia banală… Posibil, însă nu voi permite aşa ceva.
*
Îi scriam: Mai îngăduie-mă în preajma ta o zi... Veneam la tine, mă aşezam pe fotoliu. Tu băteai preocupată la taste, ca şi cum ai cânta la pian. Îmi imaginam: ai cânta Nocturnele lui Chopin. Iar noi am fi „nocturnii”, lunaticii alungaţi din lume. Aseară, când întunericul s-a lăsat devreme, stăteam pe coridor înaintea uşii tale, într-o singurătatea încăpătoare şi caldă, în care exista putinţa să fiu alungat în coşmarul diurn. Stam sprijinit de balustradă. Priveam pe ferestrele arcuite sub tavanul înalt, unde parcă visele mele se zbat ca păsările ajunse aici din greşeală; dezorientate, nu-şi mai află scăparea, ochiul de fereastră deschisă prin care să iasă spre zările puternice. Şi ce vedeam? Zumzetul străzii, ghirlandele întinse peste străzi, fastul înşelător al sărbătorilor. Ceaţa unui decembrie umed şi pleoştit.
Te întorceai spre mine, îţi aruncai privirile peste umăr, cum ţi-ai zburătăci şuviţele părului. Eram acolo, ca un zid vechi. Vedeam copiii dând năvală spre tine, iar tu primindu-i cu înţelegere iubitoare, încât imaginea femeii tinere, cu micii ei cititori, mă va urmări mereu. Îmi aminteam până şi vorbele rostite de Iisus: Lăsaţi copiii să vină la mine!
Acum, când îţi scriu, mi se face somn. Terapia somnului prin scris… O oră înceată; ora pe care mi-o afişează computerul. Pe ferestre, o noapte zgribulită, presărată de poleiala ghirlandelor aruncate peste Piaţa Maro. Mă gândesc că tu dormi singură la ora asta, în aşternuturi moi; fată cuminte. Te aşteptam aseară pe coridor ascultând colinde. În singurătatea ca o apă peste care plutesc frunze moarte, te vedeam cum ai veni şi mi-ai pune pe umăr o mână fierbinte.
Citisem undeva că de Crăciun se deschid Cerurile şi coboară cetele de îngeri ce vestesc Naşterea Imaculată. De Crăciun, toţi oamenii se iubesc.
*
Afară noaptea are gust de cerneală... Mă văd iarăşi copil trăind senzaţii irezistibile. A nins, pe acoperişuri atârnă zăpezi ce semănă cu uriaşe cuşme de miel. Ieri m-a apucat... nostalgia copilăriei. Ieşind de la bibliotecă, la ora când se înserează devreme, m-a cuprins dorinţa să rătăcesc prin ninsoarea îngălbenită. Am bezmeticit pe străzi uitate de lume, trăind o bucurie amară. De ce nu mai avem bucuria începuturilor, de ce ne izolăm între ziduri şi nu locuim pe străzi? Oamenii străzilor, femeile străzilor… Aş fi vrut să mă destăinui unui ascultător docil, unui fraier dispus să asculte. Ieri am simţit un irezistibil impuls să o iau în braţe; o bucurie bărbătească. Suferinţa mea o vedeam deodată măreaţă... Trăiam pentru cineva; viaţa devenise tragic de importantă. Mă plimbam pe străzile înnoptate aidoma personajelor exaltate din nuvelele lui Dostoievski sau Cehov. Mă încerca un sentiment de vinovăţie faţă de femeile întâlnite. Ca şi cum în ochii lor aş fi putut lua înfăţişarea Brutei...
*
O iarnă, o seară fără perspectivă. Oraşul se afla sub nămeţi. Străzile păreau tuneluri prin care alunecam purtând pe umeri haine negre, cilindre înalte pe creştete; femeile, cornete de clovn fluturând în vârf eşarfe colorate. Îmi închipuiam o piaţă vastă, poate Piaţa San Marco, în care dansau mii de perechi. Alături, pe străzi radiind, lumea se încrucişa pe traiectorii fulgerătoare... O femeie misterioasă, sub a cărei mască intuisem o prezenţă irezistibilă, după ce mi-a zâmbit lung şi provocator, a oprit un taxi, şi-a urcat trupul minunat de uşor prin uşa ce s-a închis cu un declic delicat; a rostit şoferului o adresă tainică, dispărând ca o Cenuşăreasă în aburii nopţii hrănite cu luminile reclamelor.
Mă întorceam peste ani, în curtea cu ziduri umede, uşi săpate în molozul clădirilor răscoapte. Străbăteam labirinturi, treceam pe lângă cotloane în care păianjeni îşi torceau fire de salivă mai rezistente decât oţelul cel mai tenace. Se deschidea o uşă; în mijlocul încăperii trona patul alb uriaş, în care ne înghesuiam seara copiii, ca-ntr-o corabie. Un candelabru de cristal atârna de tavan.
Îmi era frig... Îmbrăcam peste umeri redingota veche a unchiului Vanea... În nări îmi ajungeau, de undeva de departe, mirosuri apetisante, aburii ceaiului din samovar. În antreul folosit ca bucătărie, o vedeam pe mama fierbând în cratiţe binecuvântate mâncăruri de cartofi, de fasole. Mă vedeam pe mine, înţolit în frac, pregătindu-mă pentru neasemuita, incredibila întâlnire...
*
Au trecut câţiva ani peste întâmplările acelea. Mi-am făcut obiceiul să trec serile prin faţa clădirii în care mi-am jucat rolul vieţii... În decembrie, întunericul se lasă devreme, acoperind cu cerneluri violete strada, clădirile vechi aliniate de-a lungul bulevardului. Aşezată într-o clădire tăcută, biblioteca ţine companie cu zidurile ei cenuşii unei intersecţii semănând cu destinele noastre. Pornind din stradă, o alee pavată cu piatră cioplită se opreşte în uşa intrării. De câte ori nu i-am urmărit dimineţile sosirea exuberantă! Pământul îngheţat, zăpada puţină presărată pretutindeni, ca pudra pentru machiajul clovnilor, parcul în care merişorul ornamental a înflorit în primăvară cu flori mărunte şi grele, compun elementele unui decor hibernal ce-mi provoacă înfiorări… Statuia poetului, vorbind iernii, stă neclintită şi tragică pe soclul de granit înfipt în pământul îngheţat al micului scuar.
De când am ales să rămân afară, despre ea nu mai ştiu nimic... sau ştiu totul. Privesc spre geamurile înalte, unde luminile aprinse îi semnalizează prezenţa. Mi-o imaginez aşezată înaintea computerului… Le scrie prietenilor, aproape de ora închiderii, în orbirea iernii, în respiraţia neînţeleasă a timpului. Pe monitor, şi-a plantat imaginea unei fetiţe învăţând primii paşi, paşii cu care va străbate intervalul de timp pe care îl numim viaţă.
O, ce veste minunată! Pe coridor, răsună colinde vechi… Se aud glasuri de copii jucând rolul magilor, rolul păstorilor. Izbutesc să disting, să izolez între ele, un glas de fetiţă ceva mai răsărită. Peste puţin timp, luminile se vor stinge, paşii ei vor coborî scările largi pe care, în dimineţile altei vieţi, o aşteptam cu înfrigurare. Va apărea pe alee lângă bradul nins, în care strălucesc miriade de lumini colorate. Câteva secunde de fericire, apoi va dispărea ca o Cenuşăreasă înghiţită de adâncimile nopţii.
Cel cu înfăţişare de clovn va coborî în culise, pe străduţele înnegrite de vreme, prin vântul vânăt, prin ninsoarea târzie. În pofida senzaţiei că viaţa e o privelişte învechită, îşi va continua rostogolirea… Căderea prin iarnă.
*
M-am deşteptat cu senzaţia pe care o aveam în copilărie a nesfârşitului vieţii; soarele trezea într-o lumină de aur zidurile de peste drum. Din patul meu aşezat sub fereastră, urmăresc ieşirea apatică a clădirilor din pâcla nopţii; acoperişuri de ardezie dezvăluie detalii într-o developare înceată.
Iubeam strada asta: senzaţia că aş umbla prin locuri părăsite, ca-ntr-un tablou: un peisaj citadin de iarnă, în care oamenii lipsesc tocmai ca să lase privirea să contemple nestingherită arhitectura sincretică: gotic şi ceva nedefinit, rustic. Prefer să o iau pe aici agale în drumul spre bibliotecă. Dacă o apuc pe bulevardul liceelor, mi se întâmplă să am o impresie contrară; m-aş afla într-o pânză de Bruegel, cu acuitatea detaliilor ilustrând iarna viaţa unei aşezări în vremuri paşnice. Stratificări sociale, habitudini ce exprimă prosperitate sau umilinţă. Scene domestice, adunând omenirea din case pe străzi, să demonstreze... aptitudini şi îndeletniciri: într-un loc se despică porcul, în altul se stivuiesc saci cu făină, în altul se crapă lemne... Peste tot mişună lume, umanizând peisajul. O omenire curioasă, frenetică.
La fel şi în Piaţa Maro: trecătorii matinali maculează zăpada căzută noaptea, cu paşii lor desenând amprente felurite. Liceeni în grupuri bătătoresc pe trotuare zăpada amorţită; automobile oprite la semafoare demarează în trombă, virând la intersecţia unde sfârşeşte Piaţa Maro, începe bulevardul liceelor. Magazinele de la parterul blocurilor îşi deschid casele de marcat; femeile frumoase ale oraşului îşi flutură pletele negre sau arămii prin ninsoarea tenace, îndreptându-se spre slujbele lor călduţe. Mă cuprinde o bucurie copilărească; aşteptare nerăbdătoare, grăunte dătător de speranţă; solemnitatea întâlnirii cu îngerii... Apoi, reintrarea în aceeaşi rutină măruntă; tristeţea din fiecare an când sărbătorile s-au dus... S-a dus Boboteaza; bradul e despuiat de podoabe, e scos din casă şi aruncat la gunoi. Înţelegerea mea de copil se izbeşte de realitatea inacceptabilă că nimic nu e veşnic; stăruie neschimbat doar mirosul de tămâie şi smirnă al Crăciunului.