De-ale limbajului cotidian

Iată, doar de pe o stradă:
„Pep co”, „Staropramen prague”, „Betty ice”, „Bet seven”, „Husquwarna”, „Parti rol”, „Royal Slots”, „second hand”, „Ruris”, „Honda”. „Dynamic Tools Stihl”, „Car Wash”, „Opti Keyes”, „Peny”
Mă opresc aici. S-a priceput, sunt nume de magazine, localuri, sedii de firme. Mai precizez: Nu e o stradă din... Londra. Și, ca să te dumirești ce e înăuntrul unor astfel de spații, cercetezi vitrina sau intri înăuntru, doar că în situația asta poți provoca nedumerirea celui de la tejghea.
Chiar am intrat, pe sub o firmă pe care scria „Mariflor”, și am făcut pe ignorantul:
- Aveți flori naturale sau artificiale?
Cel de la tejghea m-a recunoscut și a dat a zâmbire:
- Pe vitrină scrie „Măcelărie de bun gust:”
- Deci carnea e doar... naturală.
Firmele străine (nu puține), cărora li se permite să-și facă de cap în spațiul românesc, aduc o prejudiciere și limbajului românesc cotidian. Pentru cine nu știe limba lui Shakespeare, semnele acestea, ce se înșiră pe pancarte comerciale, nu mai seamănă a fi cuvinte, ci niște grafii ciudate în care impresionează niște zgârieturi inventate parcă de un șugubăț: „W” sau „Y” Ce prestanță au, aproape că te inhibă, dacă tocmai ai coborât din Pocreaca.
Cel puțin englezismele acestea nu sunt rostite, le ia în seamă doar ochiul, privirea. Nu mi-am propus aici să mă refer la fenomenul acesta de asalt al neologismelor de origine anglo-americană în comunicarea diurnă a vorbitorilor români. El se datorează, inevitabil, multitudinii de procese tehnoindustriale ce provin dintr-un occident neastâmpărat. Și care e de neocolit. Acest fenomen de avalanșă lexicală s-a întâmplat și cu aproape 200 de ani în urmă, când au dat năvală în dialogul cotidian vocabulele de origine franțuzească. Familiile boierești începuseră să-și instruiască fiii mai cu seamă în școlile și universitățile din Franța. Odraslele, revenind în Moldova și Țara Românească, foloseau, cu ostentație fudulă, franțuzismele în comunicare. Fenomenul a provocat și reacții inverse, de protejare a zestrei lexicale românești. Unul dintre cei mai energici combatanți în acest sens a fost Vasile Alecsandri; de la care au rămas texte doveditoare pe seama acestei atitudini publice, dar mai cu seamă câteva... Chirițe în dramaturgia noastră.
Actualmente, acestea sunt aspecte hotărâte la nivel de primării, de notariate.
Îmi propusesem ca la capitolul „pățaniilor” de limbaj să mă refer și la aspecte de rostire curentă a limbii române; de altfel, mereu sesizate în mas-media. Mă opresc doar la una dintre „resursele” de „propagare” a acestora: televizorul. Interviurile, de pildă, sunt presărate cu cacofonii și redundanțe; reclamele, la fel - de parcă intenționat se au în vedere „straturile” de școliți la cursrile serale sau fără frecvență. Mai de ieri-alaltăieri se repetă cu seninătate expresia „sferă de limități” sau „sănătatea ca stil de viață”. Cum?!... A fi sănătos presupune un stil?! De o viață întreagă, nu e zi să nu deschid dicționarul limbii române. Deci, să vedem: „Stil” - „mod de exprimare propriu unui individ sau unei categorii de vorbitori.”
Deci: Sănătatea, ca mod de exprimare proprie a vieții ? Așadar, câți indivizi, atâtea feluri de sănătate? Prin urmare: Vecine, sănătatea mea nu e ca a ta.
Ca să parafrazez o zicere veche: Câți oameni, atâtea sănătăți (...cu sau fără stil).