De la „Căţelul pământului”, la „Bumbuşca şi alte povestiri”

Unul dintre premiile Societăţii Scriitorilor BN pe anul 2014 i-a fost acordat prozatoarei Veronica Oşorheian. Pentru volumul „Căţelul pământului”, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014. Literatură pentru copii, mai adăugăm noi, ca să fie informaţia completă.
Bumbuşca şi alte povestiri se intitulează noua sa apariţie editorială, cu o Postfaţă de Gabriela Chiciudean şi două referinţe critice semnate de Cornel Cotuţiu şi Rodica Gabriela Chira. La aceeaşi editură, un an mai târziu: 2015.
Cineva spunea că izgonirea din copilărie înseamnă pierderea paradisului. Da, copiii au vocaţia paradisului şi doar faptul că societatea îi forţează să se adapteze la normele ei îi împiedică să şi-o realizeze. Iar Veronica Oşorheian rămâne, şi de această dată, în universul copilăriei. O copilărie trăită la ţară, ţin să precizez, căci numai acolo afli „raiul pe pământ”. O spune chiar autoarea. Şi noi, mai ales cei care am copilărit la sat, musai s-o credem.
„La sălaşul de la poala Măgurii era ca în rai.
Vara, vântul cânta în limba lui, ierburile se legănau mai lin decât perdelele de ploaie agăţate de cupola cerului. Macii din năpărie se salutau ceremonios, ridicându-şi pălăriile. Baterea coaselor însoţită de cântecul păsărilor şi armonia clopotelor de la stână îndestulau plinul pădurilor.
Pe vreme de iarnă, zăpezile troieneau totul, ca în poveşti.
Traiul era ca o joacă, într-o lume albă din cer până în pământ. Omătul ajungea la acoperiş. Porţile şi ferestrele erau troienite” (p. 10).
În postfaţa sa, Gabriela Chiciudean reuşeşte să rezume magistral, în numai câteva fraze, subiectul fiecărei povestiri. Aşa cum, de altfel, şi autoarea izbuteşte din numai câteva trăsături de condei, să portretizeze, succint şi expresiv, personaje care se fixează definitiv pe retina memoriei. Să exemplificăm.
„Nici o «treabă» de-a copiilor nu era lipsită de interes sau de importanţă, atunci, căci cine ar fi putut păzi vitele mai bine decât Ionuc şi Floriţa, care căpătau cele mai bune şi mai frumoase «păsărele măiestre» din aluat de pâine, încredinţaţi de mama lor că ei sunt cei mai minunaţi dintre toţi copiii. La fel de importantă era şi «treaba» lui Cifor şi a Ilenei, copii care, în vreme ce păşteau oile, puneau ţara la cale visând să îşi construiască o moară în care ei doi să fie «morari de frunte». Şi, după ce o ploaie mare le-a măturat moara construită din lemnuşe, cei doi s-au gândit la o afacere şi mai profitabilă, ducând acasă, spre groaza mamei, un pui de viperă. Creşterea oilor nu era o treabă chiar uşoară, uneori copiii, cu mânuţele lor mici şi îndemânatice, fiind mai de ajutor decât adulţii. Asta se întâmplă şi cu Leontina, fetiţa care participă la naşterea complicată a unui mieluţ, care, deşi salvat în timpul fătării, nu va putea fi salvat de atacul violent al ursului, spre disperarea copilului, întrebarea fetiţei, fără putinţă de răspuns, rămânând suspendată peste veacuri: «De ce, moşule, de ce…?».
În sate erau şi copii necăjiţi, poate mult mai mulţi decât pot fi evocaţi aici, însă şi aceştia aveau micile lor bucurii. De exemplu, pescuitul cu mâna, ori cu furculiţa, ori cu «sacul de prins peşti» era o adevărată competiţie între Costin, Aurel şi tatăl unuia dintre ei. Feciorul dascălului Andrei era prietenul păstrăvilor cărora le spunea poveşti citite «în cărţi cu greutate», iar micul şi descurcăreţul pescar Arsânte vinde peştii «cu clopu» şi cumpără bunătăţi pentru toţi ai casei” (p. 101-102).
Cred că autoarea postfeţei intenţionat a lăsat-o pe Bumbuşca (un personaj emblematic al cărţii) în seama noastră. Iar noi nu facem altceva decât să cităm în continuare din volum, căci vorbind despre această carte eşti mai degrabă tentat să dai citate din ea decât s-o comentezi. Asta şi din dorinţa sinceră de a împărtăşi şi altora bucuria lecturii.
„Aşa au poreclit-o pentru că era micuţă.
Dar nu era bumbuşca doamnei preotese. Acul acela cu gămălie roşioară, împlântat în baticul de mătase şi în bucla doamnei, ca să nu alunece baticul.
Bumbuşca era Bumbuşca!
Ea zicea că e un pic mai mare decât un bumb. Şi pretindea că acest lucru ar fi norocul ei. Pentru că, atunci când plouă, se strecoară printre stropi, iute, iute, ca ploaia să nu o ude […].
Era o femeiuşcă fără astâmpăr. Mereu trebuia să facă ceva. Până bunică-ta fierbea o mămăligă, Bumbuşca umplea câteva fuse. Apoi le răşchia…”.
În fine, cartea, de 100 de pagini, este scrisă de mâna unui prozator viguros, de la care aşteptăm în continuare şi alte surprize. Plăcute, bineînţeles.