Veronica Oşorheian, Căţelul pământului

Întâmplător, am avut în mână şpaltul unui volum de proză scurtă, pentru copii şi adolescenţi, pe care Veronica Oşorheian intenţionează să îl editeze, pe care l-am lecturat cu atenţie. Câteva impresii prilejuite de parcurgerea lui doresc să le exprim în continuare. Volumul este însoţit şi de o ilustraţie grafică, adecvată, constând din câteva schiţe datorate lui Romi Adam şi o sugestivă imagine de epocă, fotografie document, care ne evocă modul în care se circula cu Mocăniţa, în zona originară bistriţeană a autoarei, toate imaginile însoţitoare fiind de foarte bună ţinută grafică.
Conţinutul său este următorul: “Poveste înnodată”, 7 pagini; “Şarpele casei”, 10 pagini; “Simfonie albă”, 4 pagini; “Trenul de poveste”, 12 pagini; “Trecute, dar neuitate”, 9 pagini; “Un gând pentru mami”, 10 pagini; “Amintiri trainice”, 14 pagini; “Căţelul pământului”, 6 pagini; “Dogarul”, 5 pagini; “Meşterul şi Zâna”, 5 pagini.
Redactate cu literă un pic mai mare, pentru a putea fi citite lejer, fără forţarea ochilor şi presărate cu imagini artistice, discret sugestive ale atmosferei recreate în context, volumul îi invită parcă pe tinerii lectori, îndeosebi (dar nu numai pe ei, ci şi publicul receptor major) la lectura conciselor, esenţializatelor povestioare, care au, aşa cum deja autoarea lor ne-a obişnuit cu prisosinţă prin scrierile sale anterioare, un farmec aparte. Ele sunt încărcate de apetenţa incredibilă a autoarei de a se “adăpa” (recte inspira) din realitatea cotidiană, actuală sau trecută (mereu rememorată şi retrăită, cu pasiune şi “sentimentalitate”, bine temperate de altfel), a sa proprie, sau a altora din jur, a căror existenţă o percepe (de altfel a perceput-o de copil, atunci desigur în mod inconştient!) cu interes, cu totul deosebit. Nota definitorie a volumului rezultă din modul în care trecutul şi prezentul se întrepătrund, continuitatea fiind de substrat, iar scizura, evidentă desigur în profunzime, abia dacă se resimte, deoarece autoarea are darul de a face, pe nesimţite, trecutul actual, iar actualitatea este în mod cert trecut virtual, din chiar momentul instituirii sale. Or, această modalitate de compoziţie face ca aspectele educative ale prozei scurte (chiar foarte scurte) a autoarei să nu devină insidioase, neplăcute pentru sensibilitatea perceptivă a copilului sau adolescentului, îndeosebi, efectele modelatoare reale ale textelor fiind totuşi puternice, deşi nu manifeste şi uşor perceptibile din exterior. Lectura acestor mici bijuterii narative, presărate cu modalităţi plastice de expresie şi ele neinsidioase (necăutate în mod special) induce în mod clar lectorului, copil sau tânăr îndeosebi, o raportare permanentă la trecut, la ideea de continuitate a modalităţilor de viaţă socială sau individuală din acest areal mai mare, care este actuala lume a României, absolut necesară, pentru ca îndeosebi această categorie de lectori să nu piardă contactul cu tradiţionalitatea şi specificul naţional. Dar toate aceste scopuri educative evidente, care au şi determinat-o pe autoare să recurgă la modalităţile de expresie ale prozei scurte şi foarte scurte, pentru tineret şi copii îndeosebi, nu se manifestă decât indirect, întotdeauna numai dincolo de plăcerea pe care lectura textelor, clare, precise, exacte, dar şi profund sugestive, evocatoare, calme, pline de căldură umană, de farmec narativ (şi autoarea are un astfel de farmec moştenit din lumea satului românesc), de poezie reală, insinuată tot timpul, chiar şi în cazul tentativelor sale de a face “reportaj” din realitate (şi nu uităm faptul că Veronica Oşorheian este şi poetă) etc.
Toate cele semnalate fac din volumul prezentat o deosebit de valoroasă lucrare, demnă de a fi lecturată mai ales de către tânăra noastră generaţie, căreia i se oferă astfel un suport material neinsidios, care poate fi o alternativă palpabilă, profitabilă în plan educativ, la “navigarea” pe Internet.