Veronica Oșorheian, Traista în pătrățele, Cluj- Napoca, Editura Grinta, 2013, 73 pagini

Scriitoare deosebit de activă, începând din 2000, îndrăgostită atât de literatură, cât și de istorie (pe care însă nu a cultivat-o ca atare, ci doar din perspectivă eseistică și literară i-a sondat domeniul) Veronica Oșorheian (n. 7 martie 1949, la Leșu, Județul Bistrița Năsăud) și-a lansat în prima parte a anului 2013, la Alba Iulia, unde locuiește, 3 volume de autor, sub pecetea personalității sale inconfundabile (respectiv: Colocvial. Fațete ale binomului autor-impact relațional, 2012, 350 pagini; Duioșie peste umăr, 101 pagini și volumul pe care urmează să îl prezentăm - imprimate toate trei la aceeași editură deja specificată).
Aparițiile recente nu fac altceva decât să certifice efervescența creativă în care autoarea se află, ultimele sale creații dând o împlinire și mai mare și mai convingătoare operei sale anterioare, care constă din proză literară (vezi Mărturisiri, Alba Iulia, Editura Unirea, 2005, 236 pagini, cu o prefață de Aurel Pantea), încercări (eseuri) documentaro-literare ample, deosebit de temerare și originale (Casa de sub ochiul stelei. Consemnări și studii monografice, Alba Iulia, Editura Star Soft, 2002, 403 pagini; Datini transilvane - studiu privind nunta țărănească, Alba Iulia, Editura Unirea, 2007, 112 pagini; Șirag din pietre de râu, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009, 326 pagini, inclusiv volumul din 2012, intitulat Colocvial), poezie (Miracol - poezii, Alba Iulia, Editura Star Soft, 2000, 70 pagini; Fata pădurii. Baladă, consecința unui joc pe o legendă, plachetă de versuri, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2010, 40 pagini, ilustrată de Valer Gălan; Nuntă țărănească - plachetă de versuri, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2010, 56 pagini, ilustrație de Valer Gălan; Anotimp cernut, Adjud, Editura Armonii culturale, 2011, 132 pagini) sau editare de texte epistolare ale altora (Sărsănuța cu scrisori. Din corespondenţa soldatului Toma Artene, Cluj Napoca, Editura Napoca Star, 2008, 287 pagini, volum publicat sub egida Complexului muzeal Bistrița Năsăud).
Cele două volumașe de proză scurtă ale autoarei, apărute în 2013, ne dovedesc dorința sa de a se axa cu mai multă claritate (pentru a nu mai alimenta aparente nedumeriri, ale unora) pe literatura propriu-zisă, proză și poezie (deosebit de convingător în acest sens a fost și volumul din 2011, Anotimp cernut), abandonând pentru un timp genul considerat, probabil, de către unii exegeți ai creației sale ca hibrid, denumit de către noi, anterior, documentaro-literar, care însă la o apreciere obiectivă nu poate fi considerat decât mai mult literar și prea puțin istoric propriu-zis, chiar dacă aparițiile editoriale din anii 2002, 2007 și 2009, 2012, menționate anterior nu îi sunt considerate Veronicăi Oșorheian creații literare (!), în cadrul dosarului, pe care și l-a depus în vederea unei eventuale admiteri ale sale în Filiala Alba Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România. În ciuda rezervei cu care lucrările respective au fost întâmpinate de către practicanții beletristicii propriu-ziși, ele sunt creații literare în deplinul înțeles al termenului și prea puțin studii istorice, îndeosebi din punctul de vedere al modalității de expresie alese de către Veronica Oșorheian, care nu este, în nici un caz, cea științifică! Pentru a contracara inadecvatul dubiu care s-a conturat tacit sau fățiș în legătură cu o parte importantă a creației sale, autoarea va cultiva, putem prevedea, în viitorul apropiat, numai genurile literare de necontestat, ceea ce cu siguranță va fi reprezentativ pentru genul său de personalitate, înclinat prin tipar ancestral spre narațiunea literară de tip realist, cu deschideri de trăire poetică, introspectivă, evocatoare și sugestivă în același timp.
De ce această confuzie între literatură și istorie, în cazul în speță? Deoarece Veronica Oșorheian are obsesia obârșiilor, a originii, a arhetipurilor, a trecutului, a memoriei proprii și a memoriei altora, a biografiilor, a semenilor pe care i-a cunoscut, a satului, aflat în pragul dispariței sale, a recuperării complexității trecutului întru literatură. Desigur, toate aceste obsesii pot fi și ale istoricului, dar modalitățile de expresie ale autoarei avute în vedere sunt strict literare, ele nu au de-a face, decât colateral, incidental, cu arsenalul de studiu și redactare de texte al istoricului. Ca atare, nouă, întrega creație a Veronicăi Oșorheian ne face impresia că stă sub zodie literară, realistă, puternic obiectivată desigur, dar aparținătoare beletristicii în proporție de 100% și nu literaturii științifice, deși autoarea are real talent de reporter focalizat asupra trecutului, uneori relatarea sa având încărcătură documentară impresionantă, fără a face trecerea în domeniul relatării științifice propriu-zise niciodată!
Considerațiile noastre inițiale, prea ample desigur, dar nu cu totul de prisos în cadrul prezentării de față, au darul deosebit de a atrage atenția asupra contextului în care apariția editorială pe care dorim să o semnalăm acum se situează de fapt, în cadrul constelației creative a autoarei avute în vedere.
Cele zece povestioare (Ulița lui Calistraș; Din opinci, în spuma mării; Toma lui Ianoș; Ana cea străină; Teacăle, rizul și funicularul; Veverițele; Prima audiție; Samoilă și Bujoroaia; Vis năzdrăvan, Mama) reunite sub titlul inspirat și metaforic Traista în pătrățele sunt mici capodopere literare, scrise modern, cu inflexiuni recuperatoare de limbaj arhaic (consemnările respective, explicate adeseori în glossar de termeni, constituind veritabile nestemate pentru istoric) și transcrieri ale graiului specific satului bistrițean din care autoarea se trage, deoarece, în manieră cinematografică (Veronica Oșorheian are talent de veritabil scenarist, reînviind dialogurile dintre diferitele sale personaje, dar și de regizor, pentru că ea rescrie și recompune cinematografic realitatea trecută), ne sunt readuse momente și aspecte ale vieții din satul natal, așa cum s-au reflectat ele în mintea și sufletul autoarei. Transcrierea impresiunilor vieții trăite este de tip realist, fără deformări și înflorituri fanteziste, deși suprarealul și fabulosul și-au avut întotdeauna imixtiunile lor în lumea satului tradițional. Scopul autoarei este acela de a recupera impresiunile din interioritatea sa, prin transcrierea lor adeseori seacă, fără căutări meșteșugite, cu o simplitate remarcabilă, care devine un veritabil stil, oricum niciodată deformată în mod intenționat, realizându-se, din mici sticliri de realitate trecută, aspecte ale unei veritabile fresce a satului românesc de pretutindeni, nu numai al celei invocate acum.
Fără să fi abordat până acum nuvela de mai lungă respirație, sau romanul (dar autoarea ar putea oricând să încerce și proza de factură mai consistentă, deși ne întrebăm dacă cititorul actual are resurse pentru acest gen de lectură înceată, comsumatoare de timp), sau chiar fără să abordeze aceste genuri literare nici de acum înainte, prin simpla acumulare a unor povestioare de felul celor din componența volumului comentat, autoarea poate realiza, în mod indirect, o sinteză literară modernă, chiar modernistă, prin unele reflexe ale scriiturii sale, dedicată lumii satului din care descinde și pe care o cunoaște atât de bine, având-o transmutată în interioritatea sa. Chiar dacă nu va realiza un amplu roman al satului, cu multiple personaje, scriindu-și în continuare povestioarele, veritabile pastile în proză (pătrățele ale unei metaforice traiste tradiționale – corespondent al miraculoasei turbinci din poveste), Veronica Oșorheian își va atinge scopul, acela de a salva, în manieră sensibilă și sensibilizatoare lumea aceea fabuloasă, iremediabil apusă și condamnată uitării celei mari, fără de cunoașterea căreia identitatea noastră actuală și a urmașilor noștri ar fi radical afectată, în rău desigur, pentru că retezarea contactului cu rădăcinile nu poate fi decât alienatoare, denaturantă, improprie.
Deși bucățile literare concepute de Veronica Oșorheian sunt simplificate (de fapt esențializate la limită) și tipărite cu litere mari, ușor citibile, ele nu constituie o lectură facilă (se înțelege ușor amuzantă, pentru copii) și pot fi recomandate spre lectură minorilor numai cu mare greutate, deoarece problematica lor este una deasupra vârstei copilăriei, adresanții scriiturii sale fiind tinerii, maturii și bătrânii, dar nu copii neapărat, deoarece textele ating accente de tragism, care pot sensibiliza prea tare la o vârstă prea crudă. Prin sondarea și redarea tragismului existenței individuale a omului, textele Veronicăi Oșorheian numai spre lectura copiilor nu pot fi recomandate, cu deosebire, mai ales că nici autoarea lor nu a avut în vedere un receptor copil, ci unul matur, așa cum reiese cu exactitate din scriitura sa. Își povestește copilăria, dar nu neapărat pentru copii, nici stilul în care e scrisă povestioara Din opinci, în spuma mării nu este unul pueril, ci unul de adult, persoana la care se face relatarea fiind de fapt identică cu vocea autoarei, matură, care relatează despre sine, în postura de copil, fără a se copilări, „vocea” respectivă având vârsta de acum a autoarei.
Ca să argumentăm ideile expuse anterior căutăm situații exemplificative în textele volumașului. Ulița lui Calistraș are un titlu original, foarte modern, sub aspect constructiv. Numai aparent el este justificat de conținut, deoarece ulița repectivă, topos drag autoarei, este pomenită doar tangențial în context, când de fapt povestioara are în atenție personajul în sine și ca atare s-ar fi putut numi Calistraș, ceea ce ar fi corespuns mai bine conținutului său. Astfel, titlul pus micii compoziții pare descentrat prin raportare la cuprins, ceea ce conferă un spor de interes întregului rezultat, dar acest lucru s-a făcut pentru receptorul matur, un lector copil fiind în mod evident mai mult încurcat decât luminat în privința jocului respectiv al autoarei, care a adus din fundalul povestirii un element aparent neimportant, care devine însă cheie a receptării mesajului, anume acela că toposul și personajele erau învăluite într-o stranietate aparte, izvorâtă, cu probabilitate, din vechimea locuirii în zonă. Apoi, personajul central, pe cât de pitoresc, nu este nici pe departe unul pilduitor pentru un lector copil, care de altfel nici nu ar înțelege nimic din tribulațiile lui amoroase, infidelitatea și libertinajul masculin fiind ininteligibil în cazul unui minor, șarmul personajului putând fi receptat doar de lectorul matur, mai avizat desigur asupra războiului milenar dintre sexe, atât de trâmbițat în literatură, dar nu în cea pentru copii. Calistraș și Marea, contemporanii autoarei, par prototipuri ale Bărbatului și Femeii, oricum personaje de comedie antică, debordând din pielea lor concretă, denotând reîntrupările succesive ale acelorași arhetipuri.
În Din opinci, în spuma mării, inserarea unei paranteze, care numai aparent are tangență cu firul epic, denotă faptul că, nici un moment, autoarea nu a avut în atenție un posibil lector copil, ci unul pe deplin matur: „(Mă gîndeam ce tehnologie stufoasă are și prelucrarea cânepii. Câtă trudă, până ajungi să croiești pânza aceea. Industrial, o fi mai ușor. Dar în gospodăriile proprii, numai bietele femei știu. Care mai știu. Și care mai au curaj. Că, după noile norme europene, am văzut la televizor o băbuță care-și netezea o păpuşă de fuior, îngăimând umilă, că n-a auzit, de când a făcut-o maică-sa, de canabis. Și nu înțelegea de ce domnii care o interogau, o amenințau cu închisoarea.)”. Timpul în care gândea..., în citatul ales, autoarea, nu era timpul relatării (al povestirii), ci unul mult ulterior, secționarea respectivă corespunzând unei construcții narative prea grele pentru așteptările unui lector minor, complicația respectivă fiind inutilă în cazul unei cărți pentru copii și absolut fascinantă prin raportare la așteptările unui lector matur, pe care autoarea nu ezită să i le satisfacă. Construcția „Că, după noile norme europene, am văzut la televizor o băbuță care-și netezea o păpuşă de fuior, îngăimând umilă, că n-a auzit, de când a făcut-o maică-sa, de canabis.” este de asemenea modernă, eliptică, ceea ce poate fi receptat de lectorul matur, dar nu este recomandabil să ai astfel de construcții, într-o relatare pentru copii.
De nici cinci pagini, ”pătrățica” literară, intitulată Toma lui Ianoș ni se relevă ca o capodoperă, prin personajul său, cu totul fabulos, mesajul fiind unul de excepție, accentul tonic al volumașului fiind așezat tocmai în secvența aceasta care are ca personaj principal un tânăr considerat de către toți anormal, care însă, deși trăia în altă lume, părea a fi simțit bucuria existenței pe pământ. Râsul său aparent dezarticulat, imprimă volumului o undă bizară de lumină divină.
Medalionul închinat Mamei, din final, constituie o evocare de referință a chipului venerat al sătencei, în postura sa de țărancă împovărată de rosturi străvechi, soție și odrăslitoare de prunci, prin care neamul se perpetuează, evocarea plină de naturalețe și pietate fiind cutremurată de sfârșitul sfâșietor al personajului, retrăit de autoare ca într-o tragedie antică, ceea ce este, din nou, mult prea tulburător pentru sufletul unui copil.
Volumul, ilustrat cu mare originalitate și har al desenului de către Lucia Conțan, are numai aparent un aspect ludic și ar putea fi considerat numai din exterior privind lucrurile o lectură adecvată pentru copii, care în ciuda aspectului său înșelător, nu ar trebui îndrumați în mod special înspre el. Grafica, modernă, corespunde, în ciuda aspectului său părelnic de divertisment, în mod paradoxal atât titlului volumașului, cât și conținutului său, de mare încărcătură emoțională, având reflexe tragice, al căror ecou este îndreptat înspre posibilii lectori maturi ai unei astfel de apariții editoriale.