Despre haruri şi inspiraţie

Fantastica doamnă Victoria Fătu-Nalaţiu, trecând peste vicisitudinile pe care i le-a pus în cale viaţa, odată cu suferinţa galopantă şi pierderea soţului domniei sale, ocrotitorul şi admiratorul poetei şi plasticienei, iată, ne dovedeşte tăria de caracter care o salvează prin artă de la o cădere a voinţei.

Recent, a apărut la „Editura Eikon” din Cluj volumul „Somnul călătorilor”, o carte de proze scurte, unele cu caracter realist, chiar inspirate din realitatea socială a trecutului apropiat, altele cu pregnantă tentă S.F. şi care-mi amintesc de prietenia strânsă a doamnei cu Melania Cuc.

Am zis-o şi altădată că numele ce-l poartă doamna Victoria, pare o prezicere a celor care au botezat-o sau o menire dată de ursitoare traiectoriei vieţii artistei.

Reţin din multiplele proze una, în care autoarea se referă la fascinaţia produsă de creaţia plastică şi legătura ei strânsă cu arta cuvântului, căci: „Doar poezia/ e flacăra ce aţâţă/ Lumina-n mister”.

Povestind despre modul în care poezia lui Mircea Dinescu „Salonul toamnei” a inspirat-o într-o pictură, artista se opreşte pe unele pagini asupra fenomenului inspiraţiei şi a bucuriei ce ţi-o aduce în suflet creaţia: „O sete fără margini mă cuprinde… Iau foc… Plec mai devreme de la serviciu, ajung acasă, nici nu mănânc şi-mi rearanjez atelierul de vară în balcon. Suspend o pătură cu cârligele de la rufe, spre a mă adăposti de soarele puternic, apoi un taburet din bucătărie sprijinit de scheletul metalic al balconului, care îmi ţine loc de şevalet. Duc culorile în grabă, răstorn sticla cu ulei pe mocheta din sufragerie, îl adun cu un burete într-un bol şi, înfrigurată, încep lucrul… Într-o oră s-a produs o minune. Din pânza însetată a izvorât o lucrare în tuşe groase, proaspete şi lacome. Din pereţii casei pictate ţâşnea sângele cald al durerii, bălării de un verde nevrozat, brumat sălbatic, se înălţau împrejurul ei, cerul începea să se întunece, bătrânii s-au retras în casă.

Mă învârteam în jurul lucrării, având impresia că sunt în grădinile cereşti… M-a cuprins o bucurie necunoscută, balconul se dilata, iar eu creşteam ca un arbore înflorit… Energii nemăsurate aduceau viul unor spirite de pe alte tărâmuri… Mă bucuram şi mă întristam în acelaşi timp… „Cresc în lumină/ Iar casa săracului/ înfloreşte-n griji”.

E curios cum explică diverşi oameni ai artei momentul inspiraţiei. Eu, care mi-am depus armele de fost psiholog, în depozitul trecutului, din momentul pensionării, am trăit uneori, asemenea doamnei V. F.N. clipe de transfer din cuvânt în culoare, dar mai ales invers, din culoare în cuvânt, adică din concret în abstract, cuvântul fiind o abstractizare a realităţii, o emblemă a concretului. Întrebaţi asupra fenomenului inspiraţiei, diferiţi artişti îl explică în „N” moduri. De exemplu, poeta Elvira Maxim zice: „… un moment când harul divin se coboară în suflet”…

Fără îndoială e un moment de concentrare optimă a potenţialului psihic concretizat prin culori – imagini – ori cuvinte creatoare, artistul are trăiri emoţionale de excepţie, ceea ce-i favorizează deschiderea unor uşi ale percepţiei către opera creată – dar e clar, că artistul se naşte cu nişte aptitudini speciale, care prin muncă, învăţare şi exerciţiu îndelungat, devin talent.

Dar care este aportul emoţiei în momentul creaţiei?

E cert că fără emoţie nu ar exista creaţie, iar artistul specializat într-un domeniu este un om sensibil sub raport emotiv şi are posibilitatea să reacţioneze creativ în faţa unor fenomene ale vieţii care-l impresionează.

Încerc, la cei 83 de ani ai mei să-mi explic în diferite moduri – idealist sau materialist – fenomenul creativ şi rolul instruirii în formarea artistului. Oricum, la baza fenomenului creaţiei şi a talentului stă moştenirea unor aptitudini specifice, dublate de nişte trăsături caracteriale, ca voinţa, tenacitatea etc., dar şi trăsături de temperament. Şi toate-şi pun amprenta pe creaţie. Şi fără aceste trăsături, artistul nu se realizează, iar opera lui nu va putea face transferul emotiv de la creator la consumator, adică nu va dispune de „fiorul artistic”.

Creaţiile populare sunt şi ele rodul unor haruri artistice ale unor oameni dotaţi nativ cu sensibilităţi şi abilităţi, care transformându-se în pasiuni, le colorează viaţa, dându-le senzaţia zborului spre înălţimi. Creaţia de orice fel fascinează pe creator, îl stăpâneşte şi-i dă dens vieţii. Mai presus de orice. De curând îmi mărturisea acest lucru pictorul din Nepos, Nechita Bumbu: „… când pictez, nu-mi trebuie nici să mănânc, nici să beau!”

Problema fascinaţiei ce ţi-o dă creaţia a ocupat pe filozofi încă din antichitate. Răsfoind revista „Gând Românesc” pe octombrie 2010, găsesc la pagina 61 un subtitlu: „Binefacerile nebuniei” şi următoarea afirmaţie: „Cele mai mari binefaceri – spune Socrate din Phaidros, ajung la noi pe calea nebuniei”, la care E. Dodds, părintele raţionalismului occidental, adaugă condiţia: „… nebunia să fie un dar divin”, iar Platon deosebeşte patru feluri de nebunie:

1.Nebunia profetică, al cărui zeu este Apolo;

2.Nebunia celestică sau rituală, al cărei protector este Dionysos

3.Nebunia poetică, inspirată de muze

4.Nebunia erotică, inspirată de Afrodita şi Eros.

Şi Platon deosebeşte „nebunia divină” de cea obişnuită, a cărei cauză este boala (Ciprian Iulia Soptică – Analiza psihologică a spiritului grec în concepţia presbiterului irlandez E. R. Dodds).

Deci, să nu ne mire expresiile actuale încă: „nebun de îndrăgostit”, „inspirat la nebunie” sau „un profet nebun”!