Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Despre referențialitatea poeziei

Vasile Vidican

Recentul volum de versuri al lui Echim Vancea – „Umbra vine de mult mai departe” (Editura Junimea, Iași, 2017) constituie un demers poetic pe cât de vast, pe atât de înțesat de subtil, de aluzii, de metafore construite în buclă ce se continuă și se completează treptat, contopindu-se într-un construct complex, seducător pe alocuri, apăsător alteori. În niciun caz nu se poate vorbi despre un volum care se citește facil. Atât gravitatea volumului, cât mai ales densitatea referințelor, a simbolurilor, a metaforelor ce se reiau și se amplifică pe parcurs, solicită atenția și cultura cititorului.
Fiorul unei melancolii grave, terne străbate volumul de la un capăt la celălalt. Poezia constituie la poetul maramureșean delicat receptacul al tuturor incertitudinilor ființei și al căutărilor spirituale ce vin de mai departe de propria existență. Nu este întâmplător faptul că unul dintre motivele des întâlnite în volum este drumul (strada, cărarea, aleea). Dar drumul nu aduce cu sine certitudinea căii de urmat, a destinației (fie ea și virtuală), ci anxietatea căutării contemplative, fixarea într-o permanentă și febrilă stare de căutare, de rătăcire fără un scop limpede: „în această noapte singură/ iarba a început să înțelenească/ potecile zgomotelor/ unor trupuri nicicând odihnindu-se” (p. 7).
La fel ca multe alte detalii imagistice din versurile acestui volum, drumul este mai mereu ascuns în întuneric, Echim Vancea fiind un poet al nopții, al crepusculelor dătătoare de umbre sau al zorilor ce încă n-au apucat să aducă lumină. „întunericul adunat în fața unei ferestre deschise/ în dimineața de secetă dă vina pe moarte pentru atât de timidele dovezi de rușine și vină” (p. 62).
Alteori, melancolia face loc unei solitudini decrepite. O stare de sfârșire, de apăsare leagă din loc în loc în chip angoasant poemele: „hoinari precum viermii fără rușine/ cu lacrima prin cimitirul echim străbatem/ împreună ziua ce se anunță a se sfârși cu bine”. Sau, din același poem „ne vom aduce aminte de/ acea naștere obosită/ abia după ce / nu va fi/ cine răspunde/ de hărțuiala pustiului” (p. 33)
Versurile revelă (nu patetic, însă!) solitudinea ființei în raporturile sale cu lumea ale cărei mistere și neînțelesuri nu pot fi cuprinse cu gândirea. Construită pe o temelie imagistică a absenței dinamicii, poezia reprezintă aici o oglindă ternă a suspendării în însingurare. Dangătele clopotelor ce sparg pe alocuri liniștea poemelor sunt ecouri adânci ale singurătății omului.
Deosebit de interesant se arată felul în care Echim Vancea operează cu posibilitățile referențiale ale poeziei. Limbajul poetic este plasat și el într-o zonă a suspendării, a universalului care încorporează cu facilitate orice formă de poezie. Astfel, integrarea în poeme a versurilor altor poeți nu conține nimic strident, poezia funcționând în chip firesc, înglobând, asimilând zone distincte. Vom întâlni astfel pasaje din Mihai Olos, Ana Blandiana, Vasile Gogea, Adrian Alui Gheorghe sau Gellu Dorian, fără ca acestea să întrerupă ritmul sau tonalitatea poemelor.
Iată cum arată o strofă în care este inserat un fragment dintr-un poem al lui Mihai Olos: „săptămâna aceasta s-a înserat mai devreme/ cenușa mă-ndeamnă să nu plâng/ și nu plâng/ plouă/ și cu ce a mai rămas din clopotele trase/ de o mână nevăzută/ «mă voi uita cu uitare la lună la nea la cer/ cu nedorul exterminator/ voi suge la stelele mele la ugerul lor/ jumaʼ trup gând jumaʼ avântându-le/ fărʼde trup și de gând te vei scoate flămândule/ tu vânăt vânătorule de vânt/ cu gura-ți mormântată-n proprii-ți ochi/ și cu ochii-n cuvânt» pentru mai târziufirește/ de-acum dacă mor cu obrazul de pază stând/ pentru noapte și pentru zi sub apăsarea/ ochiului care-aici nu-i ca să vadă” (p. 12)
Numai că, tot așa cum reușește să creeze un fin joc al luminilor și umbrelor, poetul oferă un subtil și fecund joc al referențialităților multiple. Trimiterile nu se fac aici la texte, ci la stări, la frânturi din alte neliniști existențiale și sufletești, la esența poeziei, în cele din urmă. Spectacolul acesta se transformă într-un demers globalizant, autofag, care vorbește despre un limbaj universal al poeziei.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5