Despre reverberația cucurigu-ului

Eram la munca pe teren, într-o localitate rurală, într-un sat situat în Lenningen Tal (Valea Lenningen), și, în pauza de amiază, am ieșit să iau o gură de aer curat, să mă mai dezmorțesc și să ofer ochilor și altceva drept hrană decât veșnicele acte și registre, mai mult sau mai puțin prăfuite, o caracteristică inerentă activității din arhive. Mai mult, din cea în care mă aflăm de acea dată, nu prea se vedea cine știe ce pe singurul geam cu care era prevăzută încăperea, mult prea mic pentru a absorbi suficientă lumină. Este obositor să lucrezi opt ore la lumină artificială, o știm mulți dintre noi, iar cu această situație mă întâlneam relativ des prin arhivele primăriilor, de-a lungul a mai multor zeci de ani, de când trăiesc și muncesc în D. În schimb, se auzeau multele vehicule, fie ele autoturisme ori camioane, un trafic de altfel normal pentru o șosea regională (Landes Straße Nr. 365). Mi-am făcut un obicei în a ieși în pauza de amiază, unul pe care îl „respect“ și astăzi, căci, să recunoaștem, acest lucru cere și o anumită doză de disciplină, mai ales când condițiile atmosferice nu prea fac cu ochiul, căci plouă și vântuiește și pe aici, ba uneori într-o asemenea măsură, încât mi s-a întîmplat de mail multe ori să trăiesc scene cu copaci dezrădăcinați, și asta nu la munte, ci aici, lângă Stuttgart, pe un relief destul de jos.

În ziua aceea aveam însă noroc, natura era scăldată în lumina și, mai ales, căldura îmbelșugată a zilei de vară.

Am luat-o pe un drumeag de câmp, lăsîndu-mă plăcut mângâiat de razele de soare, căci vara era, cum ziceam, la ea acasă. Copiii veneau, bucuroși, de la școală, în aer plutea o tihnă plăcută, iar la cele câteva imbiss-uri pe care le vedeam de la o oarecare depărtare, se stătea la o coadă destul de respectabilă, lucru iarăși cât se poate de normal, căci era ora prânzului. Furat de peisaj, dar și de gândurile mele rătăcind oarecum dezordonat prin diferite colțuri ale forului interior, am fost „trezit” de ceva care m-a trimis în trecutul vremurilor de copilărie. Un „cucuriguuu!”, prelung și penetrant, așa cum îmi era el stocat într-un colț, altfel destul de stingher, al memoriei. Spun stingher pentru că aici, în lumea „nouă” în care m-am mutat, nu țin minte să mai fi avut ocazia unei astfel de trăiri. Am fost atât de luat cu sine de acel cântat al cocoșilor, care venea dintr-o grădină situată în imediata apropiere a potecii pe care mă aflam, încât m-am văzut proiectat în casă părintească de la Maieru. Acolo, în fiecare dimineață, mai cu seamă în vreme de vară, eram trezit de cucurigu-urile repetate la intervale scurte, mai precis, mult prea scurte pentru a readormi. Acuma nu știu eu dacă asta era realitatea în ceea ce privește intervalele, dar eu așa le resimțeam. Și, sunt sigur, atâția alți copii ori tineri din partea locului. Mai ales în vremea adolescenței, aceste recitaluri, oricât le-aș privi eu astăzi sub aspectul lor plăcut - adică al aceluia care îmi trezeşte amintiri legate direct de mediul în care am văzut lumina zilei și am petrecut anii de aur ai copilăriei - erau uneori enervante. Nu aveau nici un fel de pardon, nici măcar duminica, singura zi din săptămână în care se putea dormi „cât cuprinde”, după o expresie, cred, încă vehiculată. Spre aducere aminte, în vremurile la care mă refer, și sâmbăta era zi lucrătoare, iar noi, copiii, mergeam ca în orice altă zi din săptămână, la școală. În memoria afectivă îmi înflorise un fior plăcut, acela al zilelor din copilărie, când, cu toată munca specifică vieții de la țară - pe care noi, copiii, o luam drept de la sine înțeleasă – retrăiam niște vremuri care întârziau mult mai mult peste lucruri și peste oameni, o simbioză care în anii de mai târziu, în percepția mea, avea să se rărească. Peste ani, mai precis peste decenii, când veneam în concediu în locul copilăriei – unul căruia, cel puțin în gând, îi mai spun și în ziua de azi „acasă”, găseam aproape totul schimbat. În primul rând mama înainta în vârstă – dar îmbrățișarea ei de bun venit era la fel binefăcătoare precum cu decenii în urmă (trecuse, cândva de la apelativul „puiu ‘mamii” la cel de „dragu´ mamii”, și bine făcea, căci, între timp, foloseam eu acea formulă când mă adresam fiicei mele. Sora mea și fratele meu, precum și eu însumi, nu ne mai măsuram direct în ani ci, prin faptul că observam cum ne creșteau copiii (ca din apă, cum se zicea pe acolo), și nu mai conteneam să ne mirăm de asta. Casele din împrejurimi mi se părea că au invadat în curtea noastră și a casei bunicilor, și asta nu pentru că s-ar fi dublat la număr, ci îmi creau impresia că erau de trei ori mai multe decât în amintirile mele. Pe „drum”, întâlneam anumiți oameni care, cumva nedumeriți, se uitau la mine și nu știau de unde să mă ia – lucru care mi se întîmpla și mie în repetate rânduri când încercam să-i identific. Verile, căci numai vara mergeam în vacanță acolo, împreună cu familia, deveniseră între timp zăpușitoare, nu rareori alunecate într-o „bujală”, cum îi plăcea mamei și bunicii să o numească, iar noi ne amuzăm de acest „măierenism” care, astăzi, fonetic, îmi pare de proveniență mai degrabă slavă. Și multe altele, de la densitatea traficului rutier, la puzderia de magazine și magazinele, un adevărat vacarm, în anii 1970 pur și simplu de neînchipuit.

Ce lumi și vremuri diferite... Închipuiți-vă, noi, copiii, făceam un fel de concurs/joc: număram mașinile „lux” (autoturismele) care treceau pe stradă, iar dacă cea de a 100-a era roșie, „numărătorul” era declarat învingător. Mai trebuie menționat că șoseaua principală din Maieru a fost asfaltată abia pe la sfârșitul anilor 1960 ori pe la începutul deceniului care le-a urmat. Azi, când mă uit la poze din acea vreme, realizez cât de vechi dar și de fermecătoare pot fi, mai ales că ele sunt în alb-negru. E răspândită practica prin care poze vechi, care au prin sobrietatea lor un farmec aparte, sunt prelucrate, aduse la nivelul tehnicii de azi, respectiv li se împrumută culoare, se corectează luminozitatea etc. Eu unul nu sunt prea încântat de o astfel de adaptare și, cu siguranță, mulți alții, cel puțin cei din leatul meu. Să lăsăm trecutului ceea ce și cum îi aparține. Sunt, desigur, subiectiv.

Dar să revin la cucurigul de aici. Desigur că el se întîlnește la „firme de specialitate”, în germană așa numitele Bauernhof (aș traduce prin gospodărie țărănească, aflate de cele mai multe ori, la munte, sau, în cazul în care acestea sunt de dimensiuni mai mari, ele trec la statutul de ferme). Interesant rămâne faptul că mulți dintre copiii care trăiesc la oraș (și cred că vaca este lila, precum cea desenată pe ciocolata Milka) își doresc să vadă asemenea Bauernhöfe, care le oferă o întreagă gamă de posibilități, neîntâlnite acasă. Dacă ar fi să enumerăm câteva dintre acestea, la loc de frunte tot cucurigu-ul ar rămâne, și asta pentru că anunță intrarea într-o nouă zi. O privire scurtă pe site-uri de specialitate ne lămurește în privința avantajelor de care copiii se bucură aici: ridicarea nivelului de responsabilitatea față de „negrăitoare”; câștigul în competența socială, prin cunoașterea altor copii, aflați și ei acolo în vacanță; asistarea și implicarea în activitățile specifice vieții de fermă, în primul rând cele legate de produsele alimentare care se produc aici (așa-numitele bio-bio, cum le mai găsim descrise prin alimentară), precum și activități sportive, care, trebuie subliniat, au loc în aer liber, curat, de munte.

Astfel, părinții copiilor de vârstă fragedă, care necesită încă supravegherea părinților, sunt „obligați” să petreacă, cel puțin o parte din concediu anual, într-o astfel de „casă de vacanță". Desigur, cei născuți la sat – și aici mă refer în primul rând la generația mea, în satele de munte din Transilvania -  vor zâmbi la citirea acestor rânduri, dar lucrurile stau, aici, în zona Stuttgart-ului, chiar astfel. Dar cum nihil novi sub sole, un văr drag de-al meu, îmi povestea că, pe vremea studenției clujene  - a studiat medicină veterinară –, avea o colegă de studiu care, după cum mărturisea, ar fi văzut o vită live (cât pe ce să scriu „în persoană”) abia cu ocazia primei practici, făcute la o fermă din apropierea marelui centru studențesc. Şi asta în urmă cu aproape patru decenii! Era, desigur, fată de oraș, dar trăitoare și ea în România anilor 1980.

Mergeam mai departe pe poteca din Lenningen luat cu asalt de astfel de gânduri. Jumătatea de ceas, pe care mă gândeam să o petrec pe afară, se întinse la aproape o oră, dar, mărturisesc, trăirea în două timpuri și tot atâtea zone geografice, și mai ales memoria afectivă mă captivaseră în asemenea măsură, încât mai-mai că auzeam un cucurigu, scäldat într-o reverberație ... lila. Am râs de această transportare a mea și, până să mă dumiresc eu prea bine, m-am trezit că eram din nou între acte și registre. Dar pe față purtam mai departe zâmbetul pe care mi-l împrumutase ziua aceea. Una, fără îndoială, mai bună și, mai ales, mai bogată în trăiri. Am ridicat capul înspre înalt. Dinspre Cetatea Teck venea, tăind aerul, un avion mic, probabil particular. Și dintr-odată, în locul Teck-ului mi-a răsărit în memorie Măgura Porcului. Iar din zare, plana înspre mine o zână, una care își însușise, pe nesimțite, aripile avionului...

Damaschin Pop-Buia