„Preoţia a fost şi va rămâne o misiune”

Rep.: - Părinte Liviu Şugar, împliniţi astăzi 60 de ani de viaţă şi aproape 30 de ani ca slujitor al Sfântului Altar. Vă rog, pentru început, să ne povestiţi despre drumul pe care l-aţi de la Jimbor, satul copilăriei, până să ajungeţi preot.

Liviu Şugar: - M-am născut la Jimbor, un sat de la marginea judeţului, unde viaţa oamenilor e grea datorită noroiului şi a multor lipsuri, dar tocmai asta ne-a motivat pe mulţi dintre cei ce ne-am născut acolo să învingem condiţiile şi să ne afirmăm prin muncă şi cultură. Păcat că soarta acestui sat, la fel ca a multor altele, este să meargă spre depopulare. Şi cum nu ar fi aşa, din moment ce nici în acest veac XXI nu ajunge acolo măcar un autobuz. În timp ce, pe vremea copilăriei noastre, aveam clase de 25/30 elevi într-o şcoală cu 8 clase, acum nu se adună mai mulţi de 10 copii în toată şcoala. Totuşi, acolo am văzut cele mai frumoase ierni, cu zăpezile ce ne scârţâiau sub opincuţe. Dar şi cu verile splendide în care ne aşezam seara, în jurul animalelor, şi admiram bolta înstelată, iar dimineaţa ne trezeam fericiţi sub roua ce ne scaldă frunţile.

Am venit ultimul, într-o familie de 6 copii, la o distanţă de două decenii de cei mai mari fraţi, şi am avut oarecum statutul de protejat, pentru că tata mi-a profetit la naştere să devin preot. Asta nu s-a scutit de trecerea prin toate obligaţiile pe care avuseseră şi fraţii mei: îngrijirea gâştelor, a mieilor, a calului, dar şi coasa sau sapa, pe care le îndeplineam pe măsura trecerii anilor. Îmi amintesc cu plăcere de acei ani şi de faptul că nu era zi, orice ascultare aş fi avut, să nu am sub braţ şi o carte. Asta a fost şansa mea pe mai târziu, căci ne-am trezit fără tată, răpit de o boală crâncenă la 57 de ani, când eu aveam numai 10 ani. Ceea ce a urmat e uşor de închipuit. Să fii pus la această vârstă în postura de a asigura lemne de foc, iar noaptea la lumina lămpii cu petrol să-ţi faci lecţiile şi să te lupţi mereu să nu pierzi locul între fruntaşi…

Intrarea la Seminarul Teologic din Cluj, în 1966, a venit ca o dorinţă firească, într-o perioadă ostilă credinţei, când stalinismul era atotbiruitor. Au fost ani grei, în care mergeam cu sacul cu fasole, cartofi, ceapă etc., pentru că şcolile teologice nu prea primeau alimente. Şi, totuşi, a fost frumos” Acolo ne-am format ca oameni şi ne-am conturat viitorul. Au fost generaţii sclipitoare. Mulţi sunt azi episcopi, profesori universitari, protopopi, oameni de prestigiu. Una dintre cele mai frumoase zile din aceşti 5 ani, în care mama m-a vizitat o singură dată la şcoală, ca de altfel pe majoritatea colegilor, a fost în anul IV, când am câştigat concursul pe şcoală pe tema „Cine ştie cea mai multă Biblie”. Nu voi uita niciodată clipa când Venerabilul Vlădică Teofil mi-a pus în palmă 500 de lei noi nouţă. A fost cea mai mare biruinţă pentru mine! Ea mi-a deschis drumul spre o bursă la facultate, fără de care nu m-aş fi putut descurca. Uneori m-a încercat o undă de regret de a nu fi împlinit dorinţa Marelui meu binefăcător Arhiepiscopul Teofil de a continua studiile, dar nu puteam să-i cer mai mult unei mame îmbătrânită prea devreme.

Am intrat în preoţie în 1974, într-o comună vecină cu satul meu, Buza, jud. Cluj, unde am trăit o frumoasă experienţă de preot începător. Am lăsat acolo o casă parohială cu etaj, pentru care m-am luptat foarte mult. În cei 8 ani petrecuţi acolo am avut satisfacţia venirii pe lume a doi copii minunaţi: Claudiu şi Andreea. În toate mi-a fost alături o fiinţă dragă, soţia mea, Silvia Maria.

La vârsta de 31 de ani, în 1982, am fost numit prin concurs la Biserica Sf. Trei Ierarhi, în urma pensionării P.C. protopop Virgil Gutiu. Eram cel mai tânăr din noua generaţie. Sper că mulţi îşi vor aminti de suflul nou pe care l-am adus în slujire şi cântare. În aceşti aproape 30 de ani, ce se vor împlini anul viitor, am dat viaţă unor idealuri ale înaintaşilor, care ne-au lăsat cea mai frumoasă biserică ortodoxă. Când am venit aici, am constatat, cu surprindere că în biserică nu este nici măcar un robinet cu apă. S-a realizat pictarea întregii biserici, s-a introdus încălzirea în biserică, s-a refăcut exteriorul bisericii, gardurile, recent, un trotuar în jurul bisericii. În toate am avut sprijinul colegilor.

Rep.: - Cine este şi cum ar trebui să fie într-o comunitate preotul?

L.Ş.: - Preotul nu poate fi un solitar, mai ales într-o parohie de oraş, unde este mereu în contact cu lumea. După 1989 am participat, cu mult entuziasm, la punerea temeliilor unei vieţi noi. Prin implicarea în noile organisme, am contribuit la ridicarea a 4 biserici ortodoxe, 2 greco-catolice, case de rugăciuni pentru neoprotestanţi, iar ceea ce consider a fi o mare realizare a primului Consiliu Municipal de după Revoluţie, unde am avut cinstea de a avea nişte colegi deosebiţi, a fost edificarea Capelei Mortuare în cimitirul mare, pentru care m-am implicat foarte mult.

Am trăit cu bucurie sinceră clipe alese când religia a reintrat în şcoli. Într-o perioadă de pionierat am activat la 5 şcoli din Bistriţa. Cred că mulţi dintre elevii de atunci îşi amintesc cu plăcere de dorinţa ce le-o transmiteam de a se apropia de biserică. Crez la care nu voi renunţa niciodată!

Rep.: Care este relaţia între preoţi şi credincioşii pe care-i păstoreşte?

L.Ş.: - Pot să afirm că misiunea preoţească este frumoasă, dar cere multă responsabilitate. Preotul este părinte, dascăl, dar şi prieten. Preoţii acestui veac vor avea de dat un examen foarte greu şi eu le doresc să-l câştige toţi. I-aş sfătui pe cei ce-şi îndeamnă copiii să se îndrepte către preoţie în speranţa unui trai comod şi călduţ să le deschidă ochii asupra responsabilităţii enorme ce le va reveni. Departe de a rămâne o afacere profitabilă, preoţia a fost şi va rămâne o misiune! Şi… de multe ori UN SACRIFICIU!

Rep.: - Ce vă doriţi în continuare, părinte Liviu?

L.Ş.: Consider că pentru tot ce am realizat datorez mulţumiri bunului Dumnezeu şi celor pe care viaţa i-a adus alături de mine: familiei, colegilor şi tuturor credincioşilor. Viaţa mea nu a fost nici prea uşoară, ca să mă trufesc, nici extrem de grea, ca să deznădăjduiesc. Am fost şi sper să rămân UN OM NORMAL!

Îmi doresc sănătate pentru anii viitori şi să pot rămâne cu demnitate la Sf. Altar şi, dacă nu cer prea mult, să mă pot bucura de scumpa mea nepoată Andra şi de toţi cei dragi.

Rep.: - Ce aţi dori să transmiteţi enoriaşilor care frecventează Biserica Sfinţii Trei Ierarhi?

L.Ş.: - Transmit tuturor bistriţenilor, acestor oameni minunaţi, urările mele de bine şi sper să rămân până la moarte al dvs. către Dumnezeu slujitor. Părintele Liviu.

Iar noi dorim părintelui iconom stavrofor Liviu Şugar multă sănătate şi fericire, alături şi împreună cu cei dragi şi apropiaţi.