Despre seninătatea memoriei

Volumul lui Aurel Podaru, apărut anul acesta – ,,Întâmplări cu personaje reale” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca) – reprezintă un demers nostalgic și șăgalnic în egală măsură a autorului de a rememora episoade semnificative în care a fost implicat și, mai important, intersectări pe cărările viețiicu oameni demni de a fi reamintiți între paginile unei cărți. Nu este întâmplătoare folosirea termenului „șăgalnic”, în cazul acesta... Trebuie spus faptul că memoria, în cazul scriitorului despre care îmi propun să scriu aici, funcționează precum un proces senin, simplu, solar.
Astfel că unicele pasaje din cartea lui Aurel Podaru apăsate de melancolie sau tristețe sunt cele în care memoria evocă vreun prieten trecut, între timp, în neființă. Semnalez aici textul scris în memoria regretatului profesor, critic și istoric literar Andrei Moldovan, bunăoară.
Altfel, deși ne oferă o carte a rememorărilor târzii, a nostalgiilor, scriitorul nu alunecă pe panta tristeții sau a regretului. Scurgerea timpului primește un soi de nimb senin iar memoria funcționează în chip semnificativ, conferind sens unei vieți pline.
În fond, ar fi fost greu ca lucrurile să stea altfel. Să nu uităm că o parte dintre textele cuprinse în acest volum au ca sursă acea inedită încercare a autorului intitulată ,,baladă pentru școala de tractoriști”, volum apărut în urmă cu câțiva ani la Editura Neuma. Este ușor de recunoscut demersul șăgalnic în ambele volume. Cu diferența semnificativă că „Întâmplări cu cu personaje reale” are în centrul atenției pe celălalt, pe cei care i-au marcat într-un fel sau altul existența autorului. Cuvintele cu care își încheie Prefața Monica Grosu sunt, în acest caz, elocvente: „Întâmplările evocate de Aurel Podaru aduc un omagiu simplu și firesc celor care s-au dăruit semenilor, celor caree au construit (în timp) edificii durabile de cultură și spiritualitate.”(p. 10)
Aflat la vârsta marilor și semnificativelor rememorări, Aurel Podaru alege să pună în centrul demersului său nu atât întâmplări, cât oameni care i-au marcat traseul rodnicei vieți. Găsim aici nume importante ale culturii române, precum Nicolae Steinhardt, Ion Vlad, Ion Buzași, Niculae Gheran, Andrei Moldovan, Olimpiu Nușfelean și mulți alții. Sunt crochiuri încărcate de semnificații acestea și pline de o vie recunoștință, recunoștința celui care a înțeles atunci, sau după ani de zile importanța acelor întâlniri și efectul lor asupra formării spirituale a autorului.
Revin însă la seninul și șăgălnicia cu care funcționează demersul evocator la Aurel Podaru. Nu de puține ori, amintirile sunt redate într-o formulă anecdotică. Încercînd, bunăoară, să evoce cu exactitate momentul în care l-a întîlnit pentru prima oară pe Ion Moise, autorul nu reușește nicicum. Iar în urma unei revederi, după câțiva ani, întrebarea persistă: „Și totuși, o întrebare, care mă frămîntă și azi: Unde și cum ne-am cunoscut?” Mai mult decât atât: „Nici el n-a găsit, cât a trăit, răspunsul, dar nici eu, până azi. Poate îl vom afla amândoi, la următoarea noastră întâlnire.” (p. 53)
Cartea aceasta se transformă, pe măsură ce avansăm cu lectura, într-un soi de mărturie a unei vieți. Dar ea oferă și momente (întâmplări) hazlii, chiar acolo unde tonul este mai degrabă unul pios. A se vedea, în acest sens, întâmplarea amuzantă cu Nicolae Steinhardt.
Volumul lui Aurel Podaru expune, după cum spuneam, o panoplie impresionantă de personalități cunoscute de-a lungul vieții de către autor. În același timp, nu trebuie uitați foști elevi, colegi mai puțin cunoscuți, foste iubiri etc. Imaginile tuturor sunt evocate cu onestitate, cu simplitate și gratitudine. Amintiri fulgurante legate de foști elevi se întrețes cu povestiri lapidare, fulgurante ale unor idile mai mult sau mai puțin pasagere. „O fată simplă, de la oraș, îmbrăcată modest, dar curat, se oprise în dreptul unei vitrine cu cărți: o mică librărie din cartierul Mănăștur. I-am șoptit ceva fetei, nu mai țin minte ce i-am zis, ea a rîs și a pornit să se plimbe cu mine. (...) Când a plecat, am întrebat-o mai vii? Ea a râs și a zis că mai vine. Nu mi-a cerut absolut nimic în schimb și asta m-a făcut să-i port, până în ziua de azi, o amintire plăcută, plină de respect.” (p. 26)
Cred, așadar, că marele merit al rememorărilor din acest volum îl reprezintă tocmai simplitatea și seninătatea demersului. Fără a se tângui pentru timpul care se scurge, scriitorul deapănă firele memorie cu tihna recunoscătoare a celui care a cunoscut de-a lungul vieții oameni care l-au marcat și care i-au configurat într-o formă sau alta destinul.