Din nou despre Eminescu

În câteva consideraţii preliminarii aş ţine să amintesc poziţia lui Mihai Zamfir din Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române pe care le consider încă imperative de urmat, în coordonate generale, eventual nuanţate. Datorită prestigiului imens al ediţiei princeps, „cititorii şi comentatorii ulteriori au emis judecăţi globale asupra unei opere poetice din care cunoaştem doar aproximativ un sfert” (p. 323). Nu numai pentru că postumele nu preocupă conştiinţa publică sau cea critică, acesta din urmă se apropie de opera postumă rapsodic, în funcţie de preferinţele deja trasate ale portretului tradiţional al lui Eminescu, situaţie care l-a determinat pe Ion Negoiţescu să descopere doi Eminescu, ci pentru că, examinată sub aspect stilistic, opera poetică eminesciană s-ar preta la o grilă interpretativă care să aprofundeze „contradicţia internă a universului său poetic”, care în cazul Eminescu este „poem amplu vs. miniatură lirică” şi care nu se suprapune binomului accidental antum-postum. Prin urmare „tradiţia canonică, limitativă, se cere corectată: sâmburele primiodial al personalităţii sale îl reprezintă constructorul de epopei neterminate. Umbra uriaşă a producţiei poetice rămasă necunoscută redimensionează spectaculos statura acestui poet al întunericului primordial, al „golului originar”. Citatele ilustrative în acest sens sunt, în perspectiva lui Mihai Zamfir, din Memento Mori şi alte poeme create într-un tip îndelungat, postuma Povestea magului... dar şi antuma Rugăciune a unui dac, care are alt regim poetic. Dacă ar fi puse în circulaţie, extrem de semnificative pe această coordonată ar fi versurile din versiunile şi variantele Luceafărului, cele pe care eu le-am numit ale „nefiinţei”, în care se coagulează o întreagă filosofie („E-al nefiinţei adăpost/ Unde uitarea soarbe/ Tot ce va fi, şi tot ce-a fost/ Sub genele ei oarbe”).

 Aşadar, la un secol şi aproape jumătate de la moartea poetului, „doar una dintre zonele poeziei sale, ‘lirismul Biedermeier’ a intrat în conştiinţa publică ca veritabil eminesciană”. Soluţia viitoare a ediţiilor de poezii Eminescu ar fi reintegrarea postumelor, după anul de creaţie, între antume, soluţie propusă de un important eminescolog, Petru Creţia, susţinută şi de Mihai Zamfir, care-mi pare salutară.  

 Foarte recent adâncirea fenomenului Eminescu este susţinută  prin proba labirintului, cea presupusă în credinţa Irinei Petraş pentru autorii literari clasici, ca şi, după părerea mea,   de ceea ce eseista numea, insistând mai puţin, singularitatea poetului în sens cosmologic (p. 24), dar şi, conform noului eseu al lui Vasile Popovici, de misterioasa simbolistică speculară care ar fi o întemeiată cheie hermeneutică pentru sensul global al universului eminescian. Prima orientare se înscrie, în linii generale, în terenul fertil al beneficiilor oferite de succesivele re-lecturi, implicând şi axa de acrobat fără plasă pe sârma „tentativelor de adăugat o nuanţă inedită” prin noianul de drumuri bătătorite. Cea de-a doua se extrage din logica reflectării, iar cifrul oglinzii eminesciene răspunde de „fanta din inconştientul” poetului, altfel spus simbolistica speculară ar fi punctul sensibil al lui Eminescu. Mă voi referi cu predilecţie la aceste noi abordări, care sunt orientate spre a da seamă de conturarea unui cât mai fidel portret  al unui mare poet demult catalogat prin tradiţia canonică, desigur limitativă, dar care se oferă şi se descoperă în cea mai strictă actualitate, ca un mare autor în mare parte necunoscut. După evaluarea lui Vasile Popovici, se reactualizează astfel săpăturile arheologice încă necesare în străfundurile simţirii eminesciene, sub imperioasa, necesara (re)aşezare a visului şi visării ca primordiale poeziei sale, fiindcă filosofia şi gândirea i-au fost excesiv şi abundent comentate.  Ceea ce nu înseamnă că „enigmaticul Eminescu” este acum descifrat, ci doar, spune analistul citat, că a încercat să înţeleagă îndelunga revenire a poetului asupra „acestui mister al materiei şi al propriului său suflet”, aşa cum este aceasta prezent în operă, fără să aibă convingerea că a străluminat această fascinaţie; aşadar prezenţa eminesciană atât de impunătoare şi de familiară în cultura română, „până la un punct inteligibilă, rămâne într-o zonă de mare umbră”.

Înainte de a evalua contribuţia specifică şi validitatea demonstraţiei celor doi critici invocaţi, trebuie să observ o discrepanţă majoră între modul de abordare în analizele lor, fiecare năzuind spre o judecată integratoare a operei poetice eminesciene. Cartea Irinei Petraş, initulată sugestiv Începutul continuu are o perspectivă cuprinzătoare de cunoaştere a contribuţiilor critice anterioare, inclusiv cele proprii, pe care le valorifică într-o scriitură condensată, cu comentarii suprapuse, interpuse, pigmentată de interstiţii originale, intens colorată de termeni inventaţi anume pentru a da seama de specificul eminescian. La polul opus, eseul de proporţii medii (cam 40 p.) al lui Vasile Popovici este o învestigare condusă de propria-i intuiţie, fără nici o raportare la vreun alt comentator anume pe aceeaşi temă, ceea ce se poate explica numai într-un fel de asumată intenţie de imersiune în acest mister al materiei urmărit în lirica eminesciană. Totuşi, măcar o carte cu aceeaşi miză a importanţei oglinzii pentru imaginarul eminescian ar fi fost consult de amintit (vezi Călin Teutişan. Textul în oglindă. Reflexii ale imaginarului eminescian, Cluj, Biblioteca Apostrof,  2006). Cartea lui Călin Teutişan aduce în demonstraţie textele antume, într-o echilibrată proporţie de poezie şi proză, mai rar apelând la postume, pe când eseul lui Vasile Popovici se concentrază pe amplul poem filosofic Memento mori, spre analiza căruia invocă alte exemple lirice, poate înscriindu-se, din acest punct de vedere, în imperativele trasate de Mihai Zamfir, chiar şi fără intenţie. Traşanta opţiune pentru vis şi visare care domină imaginarul eminescian nu este o pledoarie interpretativă atât de motivată textual şi nici atât nouă. Pentru că trăirile şi gîndirea lui Eminescu nu se pot uşor disocia, în esenţă, cel puţin în acest amplu poem, mai mult filosofic decât epic, cum voi încerca să arăt. Ceea ce nu înseamnă că demonstraţia lui Vasile Popovici nu este motivată de exemplele bine selectate şi de altfel abundente. Numai că argumentele în care „visarea” nu este singura suverană în a provoca această mirifică călătorie închipuită ca o Panoramă a deşertăciunilor sunt oferite chiar în text, înainte de a porni înapoi „uriaşa roat-a vremei”.

Poetul Eminescu distinge şi alege, la începutul visării, între „Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite/ Alta-i lumea cea aivea ... // unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti precum un faur/ Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci // Las’ să dorm... să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează”.  Intrat voluntar în somn, stare de graţie ca şi cea a fetei de împărat din Luceafărul, eroul liric se cufundă mai întâi în „posomorâtul basm – vechea secolilor strajă”, înainte ca „visarea să cheme prezenţa apei”, adică apele sfinte din anticul Egipt (cum scrie Vasile Popovici), fiindcă „luntrea-a vieţii” mergea „pe-a visării lucii valuri”, prin transfer de atribute. Lectura semantică trebuie să stea şi ea la baza interpretării. Declaşarea miraculoasei călătorii a poetului e provocată de acest paznic al timpului, „posomorâtul basm – vechea secolilor strajă”, „templul unde secolii se torc” şi este deschisă de acest basm „cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă”, pe când poetul sta „sub arcurile negre, cu stâlpi nalţi suiţi în stele”. Urmează în text, după credinţa mea, cele mai semnificative versuri ale marelui poem, semantic şi filosofic semnificative: „Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele/ Uriaşa roat-a vremei înapoi eu o întorc”. Paralelismul gândire-visare este, cred, suficient conturat, într-un fel oarecum analog cu ceea ce Vasile Popovici numea, în eseul său, paralelism specular ca procedeu al reflexivităţii cosmice la nivel uman. De asemenea, figura magului antic din viziunea Egiptului ar merita comentată pentru că „privea pe gânduri în oglinda lui de aur”, fiind „gard al răzbunării”, iar „Memphis se ridică, argintos gând al pustiei”. Pe acelaşi traseu semantic al gândurilor poetului apare din nou figura cugetătorului, acelaşi cu magul, care stă palid, „căci gândirea-i e în doliu”, jale motivată pentru că „acel semn ce îl propagă, el în taină nu îl crede”. Mai apoi, meditaţiile privind căderea Greciei implică şi antrenează „toat-a Greciei gândire”, până la strania senzaţie: „Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade?”

Până la urmă, versuri ca „Vecinicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită,/ Mii de ani cugetă-n mite la enigma încâlcită/ Care spaţiul i-o prezintă cu-a lui lumi şi cu-a lui legi; / Şi din secoli ce trecură ea s-apucă să adune/ Toată viaţa şi puterea, sucul tot de-nţelepciune/ Şi să puie să zidească-un uriaş popor de regi” nu pot să susţină o lectură, în exclusivitate, a lumilor imaginate de poet, care ar ieşi, fără excepţie, din străfundurile oglinzii” (p. 39). Mecanismul specular îşi creează spaţiul textual propice, cum spune Vasile Popovici, dar la geneza lumilor imaginare, ca impuls primar stă mintea căutătoare de taine, cel care visează scormonise cu mintea, fantezia lui vibra sfredelitor, sufletul lui se ascuţise în  dezlegarea misterelor, până la căderea în împovorătorul dor de origini.  

În fine, cea mai adâncă şi totuşi deschisă definiţie a timpului: „Timp, căci din izvoru-ţi curge a istoriei gândire,/ Poţi răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastră fire,/ La enigmele din cari ne simţim a fi compuşi?/ Nu!... Tu măsuri intervalul de la leagăn pân’ la groapă, / În ăst spaţ’ nu-i adevărul. Orologiu eşti ce sapă.../ Tu nedând vo dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi.” Tuburătoare mi se pare această neputinţă a timpului la scară umană, dar care ar putea accede la marele adevăr, sapă sapă... 

În ansamblu, cele două orientări invocate aici au o miză dublu orientată, atât spre cititorul angrenat în “taina” poeziei (accesibitatea este implicită), cât şi spre specialistul care încă forează profunzimile lui. Dacă „sunt posibile şi salutare remanierile repetate ale actului lecturii” tot atât de salutare, în esenţă oportune, sunt noile abordări, noi fie prin viziune ori perspectivă analitică, fie prin metodele de investigaţie.

            Irina Petraş insistă – precum şi C. Noica - asupra puternicei imagini de sinteză pe care universul poetic eminescian îl degajă. „când poemul îşi poate alătura... şi tentaţia sistemului, ca la Blaga, de pildă, poezia morţii apelează la simplitatea ei vegetală, înscriindu-se în circuitul cosmic” (p. 93). Irina Petraş reciteşte Luceafărul ca pe un poem despre viaţă şi moarte.

Viziunea romantică, impulsivă şi frenetică, e depăşită şi de data aceasta. Gândul eminescian coboară mult mai adânc. Viaţa şi Moartea au preţ una prin cealaltă. «Ştiinţa morţii» depăşeşte ipocrizia romantică a «morţii celuilalt»” (p. 108).

Cea mai incitantă secvenţă a cărţii ei mi se pare capitolul „Moartea cea bătrână” din care unele fine disocieri îmi pare că deschid alte căi de semnificaţie poemului în care: „Viaţa şi moartea se întrepătrund destinal, se valorizează una pe cealaltă. Nimic nu poate fi cu adevărat în afara acestei uniuni” şi „Legăturile sunt discrete, tainice invită la recuperarea unei ştiinţe uitate, la revitalizerea reminiscenţelor. Nu supravieţuirea – varianta creştină care sărăceşte viaţa de aici şi de acum în favoarea celei de dincolo - este visată, ci renaşterea. Aceasta lasă întreg privilegiul muritudinii, îngăduind cultivarea unor scenarii viitoare libere, contradictorii” (p. 103). Este firesc să fie astfel, din moment ce în versiunea genuină a poemului, lecţia părintelui ceresc era, în faza iniţială a variantelor, o foarte dezvoltată expunere filosofică a samsarei indice, veşnica întoarcere în expresia lui Mircea Eliade,  foarte veche credinţă cu care Eminescu era familiar, aşa cum am scris de atâtea ori (anul 1872 este crucial, anul lecturilor fervente de filosofie la Berlin, anul postumei Memento mori, Demonism, Povestea magului călător în stele, a basmului versificat Fata în grădina de aur). Renaşterea devine în această perspectivă, tot în accepţiunea mea, un reper semantic al  întregului text poetic integral al Luceafărului, fiind repetată în forma predilectă: Şi moartea‑i muma vieţii. O adevărată bogăţie de exemple din versiunea genuină susţin clarificator acest reper, acum voi cita numai o strofă în care factorul timp este implicat: „Natura n-are ieri şi azi/ Şi lumea n-are goluri/ Căci stoluri care zboară azi/ Se-ntorc la anul stoluri” sau „Zadarnic chemi tu mintea ta/ Şi inima, sărmana,/ Când geana prinde-a lăcrăma/ Se-nseninează geana”  cu varianta şi mai stranie: „O lege-n veci va stăpâni/ Şi lumea şi atomul/ Când omul  prinde-a-mbătrâni/ Reintinereşte omul”.  Renaşterea ciclică poate avea atingere cu ideea Irinei Petraş, dacă nu chiar se suprapune parţial cu acesta. Timpul ca esenţă filosofică: „Astfel e timpul... / Născând şi ucizând în lume toate” (Eterna pace), este timpul ciclic al naturii create şi dacă e „visată” renaşterea poate asigura o linişte plină de speranţă şi nonacţiune, ca în credinţele orientale, numai că accentul temperamental al poetului transfigurează totul în favoarea vieţii. Textul versiunii A spune la un moment, implicând înţelegerea alcătuirii universului la nivelul “micului eu”: Tu îţi atîrni de micul eu/ Speranţă şi durere,// Tu crezi în stele şi în sorţi/ Ca‑n basme‑a tinereţii/ Când viaţa biruie pe morţi/ Şi moartea‑i muma vieţii.