Din satul … de odinioară

   Dacă domnul Andrei Moldovan, în stilul caracteristic dânsului, descria nu demult farmecul orășelelor-târguri de odinioară – cu referire concretă la Beclean- și a unor personaje pitorești care animau viața locuitorilor prin atitudinea, vorbele rostite, ori comportament, - cu referire concretă la DEIU, m-am gândit că s-ar putea face referire și la lumea satului, lume în care au trăit familii și personaje pitorești, remarcate prin stilul de viață, prin romantismul vieții lor, prin felul cum ieșeau din momente mai sensibile, etc.

   Familia la care vreau să mă refer, a trăit în prima jumătate a secolului trecut, în satul copilăriei și adolescenței mele, vecină cu familia din care provenea tatăl meu. Direct, am cunoscut mai puțin această familie, deoarece, tata, prin căsătorie s-a mutat în altă parte a satului, dar ne povestea mereu, când avea ocazia, despre Fercu Ionuc, fierarul satului, soția lui și cei 4 copii, care erau țigani. La reforma agrară din 1945, primesc și ei 2 iugăre de pământ, pe care îl seamănă cu mălai, și mai pun și câteva rânduri cu pere (cartofi). Toamna, reușesc să culeagă mălaiul și să îl suie în podul casei, din rândurile cu pere, scot de fiecare dată numai atâtea câte să facă odată de mâncare, astfel că vine iarna și zăpadă și nu mai pot să scoată perele. Țiganca, se duce la mama-bună să-i deie pere să facă la țigani de mâncare, iar dacă aceasta o întreabă de ce nu și le-a scos pe a lor, îi răspunde că ea a scos câte a putut, dar țiganul ei, nu l-ar mai răbda Dumnezeu, nu a vrut să meargă să scoată și el, așa că nu mai au din ce face de mâncare. Anul următor vând pământul și cu banii obținuți, se duc la oraș unde era în fiecare zi de marți piață, își cumpără o găleată cu capac, se duc la locul unde se vindea lactate, cumpără atâta groștior (smântână) de la femei până umple găleata, vin apoi acasă, face țiganca o mămăligă mare și se ospătează bine toată familia. Întâmplarea a făcut, că tocmai în zilele acelea, familia tatălui meu să aibă nevoie de o reparație la o roată de la car, pe care trebuia aplicat un raf din fier. Se duce tata bun la fierar și îi spune ce nevoie are, replica primită a fost, „vecine, țucu-te nu am cărbuni” și nu pot să îți fac lucrul. Degeaba i se oferă niște lemne uscate din care se pot face cărbuni, țiganul le spune până la urmă că acuma nu lucrează. Banii obținuți din vânzarea pământului s-au terminat repede, nevoile au apărut din nou pentru familia fierarului Fercu. Alt vecin, spre toamnă, când timpul se răcise, merge cu ceva de lucru pentru fierar. Copii acestuia, erau ieșiți din casă și stăteau pup în fața fierăriei, la soare. Văzându-i, omul îi întreabă dacă nu le-ar trebui un blid mare cu mămăligă cu brânză în care să fie și ceva jumări, copii îi răspund că le-ar trebui. Replica a venit prompt „îți mânca voi pe dracu, că n-aveți!”. Tocmai atunci apare și Frencu, ce auzise discuția și ca să dreagă situația, îi spune vecinului că țiganca lui îi cam blăstămată, că tare ar bate-o și ar țâpa-o, dar că  îi e frică de faptul că greu o să găsească o țigancă mai bună.

   Anii au trecut repede, cele 3 fete s-au măritat de tinere în alte sate, băiatul rămas în casă s-a însurat, bătrânii au murit și nu peste mult timp s-a dus și el din sat deoarece nu mai era nici o familie de țigani cu care să se povestească, motivând că satul în care nu există popă și țigani este un   …   sat sărac! Și astfel au rămas sătenii „săraci de dânșii”.