DOR DE SATUL NATAL

Noi, cred că ne-am născut din dor. De aceea acest nobil sentiment, ne urmăreşte pretutindeni, toată viaţa.

M-am născut la sat, unde s-a născut şi veşnicia. De aceea nu regret şi nici nu mă ruşinez de acest lucru. Trist este că am indurat războiul în plina lui desfăşurare. Nu reuşesc să uit niciodată spaima stârnită de zgomotele sinistre produse de bombardamente, tunuri, mitraliere, katiuşe si obuze. Fiind război, adevăraţii mei părinţi mi-au fost bunicii.

Tata pe front iar mama foarte tânără, trebăluia de toate mai ales muncile câmpului în puţinele pauze ale luptelor. Contrar am fi răbdat şi mai mult de foame. Pe furiş îi surprindeam mereu lacrimele pe obraz ce se prelingeau mereu de altă nelinişte şi tristeţe. Într-o noapte de toamnă a anului 1944, nemţii pe nesimţite, au aruncat în aer toate podurile de pe şosele şi calea ferată.

Dimineaţa, blocuri enorme de beton zăceau la zeci şi sute de metri împrejurul locurilor fostelor poduri. Multe blocuri au perforat ferestrele şi pereţii caselor distruse. Nemţii retrăgându-se şi-au luat tălpăşiţa, dar în locul lor s-a abătut o altă nenorocire. Într-o zi ploioasă ne-am trezit cu trupele sovietice. Ca nişte hoarde sălbatice, au tăbărât peste tot ca o urgie. Pomii mărginaşi cu mere au fost repede decimaţi. Ultimele orătănii scăpate de la nemţi au ajuns prada lor. Prin case, toate lucrurile ne-au fost răvăşite şi împrăştiate peste tot. Zahărul, cafeaua, pâinea, cărnurile şi borcanele cu bunătăţi pentru iarnă, au trecut repede în proprietatea lor. N-a scăpat nici pasta de dinţi, care unsă pe pâine era înfulecată cu o poftă nebună. A fost greu, neînchipuit de greu.

Dar a trecut şi războiul cu toate dramele lui.

Au urmat mulţi ani de reconstrucţie, apoi ne-a lovit seceta cu foametea, însoţite de altă serie de morţi cu jale neîntreruptă care părea fără sfârşit.

Nevinovat poporul a plătit din greu pagubele de război, pentru ruşi, cote înrobitoare pe produsele agroalimentare şi mai târziu colac peste pupăză-colectivizarea.

Rănile războiului se vindecau greu şi încet.

Tineretul satului, fete şi băieţi, începeau să scotocească prin fundul lăzilor de zestre şi să îmbrace costumele lor populare.

Ele constituiau nestemate de hărnicie şi de tot ce avea satul mai frumos. Sub umbra teilor din jurul bisericii sau dezlănţuit din nou, tradiţionalele jocuri populare de o splendidă şi o neasemuită frumuseţe. Directorul de atunci al şcolii profesor Vasile Gotea a pus bazele primului ansamblu folcloric. Împreună au colindat ţara iar rezultatele le-au fost pe deplin răsplătite. În jurul anului 1950 obţineau numeroase premii pe ţară. Nu odată au fost filmaţi în Capitală iar filmele au fost proiectate şi la Şieuţ sub aplauzele îndelungi şi binemeritate ale locuitorilor.

După revoluţie, activitatea culturală a continuat-o primarul de atunci profesor Ioan Neagoş.

Este acum şi menirea primarului Marian Cotoc să continue tradiţia locului. Da, tradiţie pentru că ea aici la Şieuţ, s-a păstrat mai mult decât oriunde altundeva. Ea reprezintă adevărata comoară de preţ şi de suflet a satului şi merită neapărat a fi păstrată şi continuată peste veacuri.

Tocmai de aceea, ca om în etate şi modest scriitor, pe mine, dorul nemărginit şi aproape dureros, mă mai cheamă şi acum şi tot mereu în satul copilăriei mele.

Pentru că aici în braţele mamei, pentru întâia oară am vazut lumina binefăcătoare a soarelui, cel care dă viaţă şi speranţă în viitor.