Doruri din Poiana Cătunenilor (Viorica D. Cătuneanu – Drum cosit)

Pe un ţărm de vis, pe un vârf de munte, la capătul Ilvelor, la o altitudine de 1200 metri, un grup de oameni, cam 50 de familii, trăiesc în Poiana Cătunenilor, nume dat cătunului datorită faptului că-l poartă cele mai multe familii ce locuiesc aici.
Aici omul este mai aproape de cer şi-n mijlocul naturii, unde trăieşte departe de suflul civilizaţiei, el devine o vietate a lui Dumnezeu adaptată mediului şi cu sufletul plin de frumuseţile naturii.
Deunăzi primesc o carte şi un telefon. Pe copertă stă scris DRUM COSIT , titlul aşternut pe o fotografie ce ne înfăţişează o privelişte de vis. O culme împădurită la poalele căreia se găseşte o casă mare: şcoala.
Viorica D. Cătuneanu, căci ea este autoarea, ne dăruieşte prin intermediul acestei cărţi, o poezie mereu la curent cu ultimele cerinţe, prin intermediul căreia ne comunică într-un stil acut, trăirile sale.
„Tip introvertit, cu înclinaţii înspre însingurare şi contemplare, misterioasă uneori şi mai puţin comunicativă, citeşte mult printre trebile gospodăriei pe care şi-o conduce singură” (prof. Sever Ursa – Cuvânt de întâmpinare).
Fost cadru didactic şi cu multe calităţi artistice, se mai ocupă şi de copiii din sat, dar mai ales cântă dumnezeieşte din fluier şi muzicuţă, aducându-şi obolul la serbările de la Căminul Cultural.
Prin intermediul domnului profesor Ursa Sever aflăm că e descendentă dintr-o familie de longevivi, tatăl ei, deja trecut în eternitate, avea încă şapte fraţi, care au trăit între 91 şi 102 ani, fiind trecuţi (ne spune poeta) în cartea recordurilor.
Dar să-i dăm cuvântul autoarei: „Stau între două lumi/ De întuneric/ Despărţindu-le prin lumină” (Viaţa).
Aşezată temeinic în casa bătrânească (după trecerea în eternitate a părinţilor), casă priponită pe un vârf de deal, Viorica Cătuneanu împrumută de la natura înconjurătoare energia soarelui, dorul apusului, veselia dimineţilor, devenind ea însăşi o parte integrantă a ei. Singurătatea îi acutizează emoţiilor pe care le comunică în versuri: „Arde o inimă în zare/ Arde cerul pe pământ,/ Zorii suflă-n lampa lunii/ Doru-i aripă de vânt/…/ Cerul, inima şi frunza/ Toate-n mine-s anotimp,/ Ce mă arde-ntr-o iubire/ Fără margini, fără timp” (Instantanee suprapuse).
Pe parcursul a 85 de pagini întâlnim bucuriile, dar mai ales dorurile de cei dragi, „… îmbrăţişaţi cu căldura unor versuri de mare puritate” (Sever Ursa): „După ce şi-a ascuns/ Caierul într-un nor,/ Bunica a mai aruncat pe zare/ Câţiva copaci,/ Apoi a asfinţit încet/ Dincolo/ Cu o inserare mai târziu/ Bunicul a pus amintirilor/ Tâmple de cenuşă/ Apoi şi-a aşezat cuminte/ Mâinile pe piept/ Ca să-şi apere/ Lumina din suflet” (Inserare cu bunici).
Dragostea de semeni izbucneşte uneori, ca-n Dorinţa: „Deşertul se răsuceşte şi moarte,/ Nisipul sub talpă mă doare,/ Cerul sângerează a sete/ Zbârcindu-se ca un burete./ Sap în mine o fântână/ Să ud cerul la rădăcină/ Să-nfrunzească-ntr-ânsul ploi/ Să umple fântânile din noi./ Deşertul să nu moară uscat,/ Dar de mine înecat”.
Tematica variată a poeziilor alungă monotonia lecturii. „Printre marile valori ale spiritualităţii aminteşte pe Eminescu, Labiş, Ana lui Manole sau Ion al Glanetaşului”: (S.U): „Şi porni Luceafărul/ De se ridică înalt/ Pe cerul Moldovei/ Şi peste mai departe…/ Atât de înalt încât/ Alergau spre el/ Toate cuvintele/ Ca să se lumineze” (Eminescu)
Uneori, Eros îi alintă versul: „Peste câmpul abia înflorit/ Să nu calci niciodată/ Pentru că atunci,/ Florile-s pregătite/ Să nuntească,/ Iar cerul sărută pământul” (Iubire sacră).
Tăinuind în suflet harurile din aurul cules, pe care şi le varsă spre oameni prin cuvinte şi cântece, Viorica Cătuneanu rămâne totuşi solitară: „Lângă crucea înfiptă/ În cumpăna vieţii,/ Cineva/ A aşezat tandru/ Un buchet de tristeţe” (De Profundis)