Dragostea, dorul și trăirea în a cânta și juca

Tot timpul susțin că atunci când Dumnezeu-Făcătorul când a pregătit și a rânduit toate,  pământul, marea şi cerul, ca cel mai aproape de Cer să fie Maramureșul. I-a dăruit Maramureșului acele bogății precum priceasna, horea, doina, cântecul de joc, cu tot ce au acestea: simțirea, viața şi sufletul mare și bun.

Tot atunci a rânduit Dumnezeu să așeze în vecinătatea moroșanului și sângeorzanul, cu toate minunățiile, cu dragostea, dorul și trăirea a ceea ce cânta și juca. I-a hărăzit cu atâția horitori și instrumentiști vestiți, creând o adevărată „academie de ceterași”. Crescând în vecinătatea lor, la cei de Peste Apă (e vorba de partea Sângeorzului așezată dincolo de râul Someșul Mare care desparte localitatea în două), de pe strada Brândușei mai ales, îmi aduc aminte de nume ca: Covaci, Urs, Ciobotaru, Zlătar, Moldovan (Albinoaia), Mocodean, Crețu, Albu, Moldovan, Poleac, Adam, Gros, Neamț, cu fiii, nepoții și strănepoții lor care, azi, duc faima lor mai departe. Toți aceștia, cu ceterile, contrele și gordunile lor, făceau să plângă strunele, transmițând acest sentiment și celor care-i ascultau, cântau la nunți, la jocul satului, la botez, dar conduceau cu jalea strunelor lor și pe cei care erau petrecuți către drumul veșniciei.

Dintre toți acești „urmași de grăniceri năsăudeni”, Ionică Moldovan cred că a găsit taina „însuflețirii” ceterii. Când începe a-i atinge Ionică corzile ceterii cu arcuşul, aceasta nu doar cântă, ea povestește, plânge, râde, imită păsările cerului şi animalele pădurilor şi, încă, să răscolească sufletele oamenilor de pe toate văile acestui ținut hărăzit cu atâtea daruri. Sufletul ascuns al ceterii, cu care Ionică povestește în taină, sunetele sale sunt parcă o prelungire firească a fiinţei paradisiace a omului.

Ionică Moldovan a fost, este şi va rămâne un ceteraș, un artist emblematic al Țării Năsăudului, de ce nu și al întregii țări, ținut în care muzica tradițională are o vechime îndelungată, cultivată mai ales de ţărani dăruiţi cu pasiunea cea mai curată pentru muzica autentică. În urma lui va rămâne geniul său interpretativ, aproape unic în întreg peisajul folcloric năsăudean.

Ionică Moldovan strunește vioara şi arcuşul într-un fel aparte, deschide suflete şi nu trebuie neapărat să fii iubitor de folclor pentru a trăi muzica acestui ceteraș-artist sângeorzan de excepţie care, în ciuda talentului său unanim recunoscut, a fost un om modest.

Cred că au reușit să modifice ceva și în genetica sângeorzanului. De ce spun asta? Pentru că de pe ulițele satului au plecat să studieze și muzica cultă, ajungând unii dintre ei celebri soliști ai muzicii de operă precum regretatul Filimon Siminic, dând apoi un doctor în muzică, Dr. Ionică Pop, cadru didactic al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, pe Ioan Dărăban, membru al Orchestrei Române de Tineret, apoi al Orchestrei Naționale Române. Mulți dintre membrii actualei orchestre a ansamblului au urmat sau urmează cursurile universitare ale Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Putem afirma cu tărie că această orchestră de „amatori” rivalizează cu multe orchestre profesioniste în acest domeniu.

Sângeorzul are o tradiție veche în ceea ce privește și jocul popular, în special Călușarul, Bătuta și Someșana, pe care le jucau chiar pe front, dar și studenții aflați la studii la Budapesta, Graz și Viena. În ceea ce privește o formă de organizare a unei formații de dansuri avem dovada scrisă a acestei organizări încă din anul 1895. Această mențiune o găsim în Foaia Poporului (1895) ce apărea la Sibiu. Tânărul doctorand în Drept de pe atunci, Octavian Utalea, a reușit să formeze o formație de 14 călușari îmbrăcați la fel în frumosul costum căluşeresc, brâie roșii peste umeri, brâie albastre peste mijloc, opinci, ciorapi, dantele, zurgalauă, toţi la fel. I-a învățat pe acești tineri Călușarul, Bătuta și Românul. Prima dată le-au jucat în sala școlii, apoi în piață, unde erau așteptați cu nerăbdare, de publicul din loc şi jur. Publicația menționează și numele celor 14 călușari: Vătaful Ioan Morariu,  Niculai Georgeş, Alexandru Al. George, Alexandru Ruşti, Ioan Ruşti, Maxim Niculai, Maxim Flore, Silivan Buia, Alexandru Strugariu, Dănilă Ciocan, Pantelimon Capra, Toader Niţu, Grigore Şorecău și Pantelimon Pop.

Având o asemenea tradiție era firesc să apară și Ansamblul Folcloric „Păunița” care, deja a ajuns să-și aniverseze 50 de ani de la apariția sa. Cum bine menționa cunoscutul om de presă și cultură, Menuț Maximinian, prezent la acest eveniment, că Ansamblului folcloric „Păunița” a fost și este unul dintre cele mai reprezentative ansambluri folclorice ale județului nostru, ce a adus frumusețea cântecului, jocului şi a portului someșan pe meridianele lumii. Sunt zeci de ani în care „Păuniţa” a scris istorie pentru Bistriţa-Năsăud, fiind un brand ce a contribuit la promovarea, dezvoltarea şi perpetuarea folclorului românesc, artiștii prezentând pe scenele naționale şi internaționale momente de înaltă virtuozitate, prilej pentru publicul spectator de a se întâlni cu tradițiile, obiceiurile, portul şi dansul popular. Dansatorii, soliștii vocali şi orchestra oglindesc frumusețea vetrei străbune în fiecare cântec, joc, dar şi prin portul străbun, toate altoite pe autenticitate, ce se întorc, fremătând de înțelesuri, spre publicul care se bucură de fiecare dată când sângeorzenii evoluează pe scenă.

Iar, noi, cei care v-am ascultat, văzut și trăit alături de voi fiecare vers, sunet al cântecelor și dansurilor voastre, suntem conștienți că le-am trăit cu sufletul și că ni le-a dăruit în toată deplinătatea lor Dumnezeu.

 Mulțumim lui Dumnezeu că ne-a hărăzit și binecuvântat, că v-a dăruit nouă, tuturor!

Să vă ocrotească Dumnezeu și să ne bucurați mulți ani înainte, iar de cei care au slujit și sunt plecați să horească și să încânte cerul, să ne aducem cu drag aminte de ei, aprinzând o lumânare în amintirea lor!