DUMINICA FLORIILOR

Ascultarea desăvârşită

Pe povârnişul dinspre răsărit al Muntelui Măslinilor, cale ca de un ceas de la Ierusalim era – pe vremea propovăduirii Evangheliei prin Fiul lui Dumnezeu întrupat – un orăşel numit Betania sau Vitania, în care trăia un prieten al Domnului pe nume Lazăr, împreună cu surorile lui, Marta şi Maria, familie de credincioşi cucernici, în casa cărora Mântuitorul a fost adesea aşteptat şi primit ca un oaspete iubit. Îmbolnăvindu-se Lazăr şi murind, Iisus Domnul când a venit în Betania – cu ocazia ultimului Său drum la Ierusalim – deşi prietenul Său era mort de patru zile, cu puterea Sa dumnezeiască, l-a înviat. La puţin timp după săvârşirea acestei Minuni, Îl găsim tot în Betania , în casa unuia numit Simon Leprosul, şezând la masă împreună cu apostolii şi cu Lazăr. Iar Maria, sora lui Lazăr, a luat un vas cu mir de mult preţ, a uns cu acesta picioarele Domnului pe care le-a şters apoi cu părul capului ei, lucru ce l-a supărat pe unul din cei doisprezece ucenici – pe Iuda al lui Simon Iscarioteanul – care a făcut obiecţia că s-a făcut risipă inutilă, deoarece mirul acesta scump putea fi vândut cu mulţi bani care să se fi împărţit săracilor. Mântuitorul însă, justifică gestul femeii, spunându-le celor de faţă: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat, că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea” (Ioan 12,7).
A doua zi după această întâmplare, voind să intre în Ierusalim, Domnul a trimis pe doi dinte ucenicii Săi în satul dinaintea lor, unde vor găi un mânz de asină legat, pe care să-l aducă la El. Ascultând porunca Mântuitorului, ucenicii au adus asinul pe care, punându-şi ei hainele, Iisus a încălecat şi a pornit spre cetatea Ierusalimului, urmat de micul alai al apostolilor şi de credincioşii din Betania care fuseseră martorii învierii lui Lazăr. Iar mulţimile care veniseră la Ierusalim ca pelerini de sărbătoarea Paştilor, Auzind că vine Iisus proorocul cel mare al lui Izrael şi Care a înviat pe Lazăr, I-au ieşit în întâmpinare. Unii dintre ei au tăiat ramuri de copaci, pe care le agitau în mâini ca pe nişte steguleţe. Alţii şi-au aşternut hainele pe drumul pe care urma să treacă Mântuitorul şi toţi deopotrivă – atât cei ce mergeau înainte cât şi cei ce veneau în urmă – strigau din adâncul convingerii lor: „Osana!, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” şi: „Împăratul lui Israel!” (Ioan 12,13).
În contrast cu viaţa Sa smerită de până atunci, Mântuitorul permite mulţimilor, de această dată, să-L aclame şi să-L conducă cu alai, în cetate. Dar în adâncul sufletului Său nu se bucură, căci El ştie cât de mare este prăpastia dintre aşteptările acestor oameni necunoscători ai vrerii şi rânduielilor lui Dumnezeu, dintre speranţele pe care şi le pun în El, pe care L-ar dori salvator al lor din robia romanilor şi dintre ceea ce I se va întâmpla Lui în această cetate, unde în aşteaptă moartea şi, de aceea, nu răspunde acestui entuziasm zgomotos al mulţimilor. El nu a rostit nici un cuvânt şi nu a făcut nici un semn de salut, ci şi-a continuat drumul adâncit în Sine, în gândurile proprii, copleşit de fiorul unei tragice şi dureroase singurătăţi.
Căci, cunoscându-le pe toate cele viitoare, El simte încă de acum sudorile amestecate cu sânge care îi vor roura fruntea în grădina Ghetsimani. El ştia prea bine că osanalele şi urările de azi, peste câteva zile se vor preface în răcnetul de: „Să se răstignească!”, că stâlpările de finic vor devenii spinii pustiei Ierihonului din care se va face cununa care-I va fi apăsată pe cap şi că veşmintele de sărbătoare aşternute acum pe drum se vor preface în mohorâtă hlamidă de batjocură, cu care va fi îmbrăcat în curtea lui Pilat. Şi tot ca unul care cunoaşte adâncurile sufletelor şi inimilor tuturora, El ştie că unul din cei doisprezece ucenici – iubitorul de arginţi Iuda Iscarioteanul, care s-a plâns de risipa mirului în casa lui Simon Leprosul – Îl va vinde duşmanilor Săi care, acum, după învierea lui Lazăr au hotărât definitiv să-L piardă. Iar ceilalţi ucenici, acei naivi galileieni, dragi inimii Sale care, acum cu feţe radiind de bucurie explică oricăruia care întreabă, că Cel ce intră în cetate sfântă a neamului lor este Iisus proorocul din Nazaret, toţi aceştia, după ce El va fi prins, se vor împrăştia cuprinşi de spaimă în toate părţile şi chiar şi cel mai îndrăzneţ dintre ei, Petru, care a mărturisit că este gata să meargă până la moarte cu Domnul său, se va lepăda de Dânsul de trei ori.
Pe toate acestea le ştie Mântuitorul şi totuşi merge înainte. De altfel, încă de la plecarea din Galileia spre Ierusalim, le-a spus învăţăceilor că în Ierusalim, El, Fiul Omului, va fi dat în mâinile celor păcătoşi, care Îl vor schingiui şi-L vor omorî. Iar acum zilele acelea le dureri s-au apropiat şi Domnul vede deja proiectându-se înfricoşătoare crucea de pe dealul Căpăţânii, care-L aşteptă spre supliciu şi moarte. Şi parcă, de pe buzele Lui, se desprind ca un murmur de rugăciune şi de supunere deplină faţă de rânduielile Tatălui care L-a trimis, cuvintele Scripturii: „Iată eu vin ca să împlinesc voia Ta, Dumnezeule”.
Căci pentru aceasta a venit El în lume, pentru ceasul acesta al durerilor care se apropie. Pentru aceasta merge acum la patima ceea de bună voie, pentru ca să se plinească toate scripturile pentru El. Acesta a fost de fapt întregul sens al vieţii Mântuitorului şi însuşi rostul întrupării Sale, ca luând asupra Sa toate păcatele să le nimicească prin omorârea Lui. De aceea putut a putut spune apostolul că Domnul nostru „S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cuce”. Iar prin ascultarea Lui a ridicat de deasupra noastră osânda blestemului neascultării. În locul neascultării celui întâi zidit şi a tuturor celor născuţi din acesta, Mântuitorul lumii a venit să ofere Tatălui ascultarea Lui şi supunerea faţă de voia şi rânduielile cele mai dinainte de a fi veacurile ale Părintelui Său ceresc. Aşa trebuie înţelese cuvintele rostite odinioară de Domnul la fântâna lui Iacob: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine”. Sau cuvintele pe care le va rosti în grădina Ghetsimani: „Părinte sfinte, de este cu putinţă, fă să treacă de la Mine paharul acesta, însă nu după cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”. Iar voia Tatălui aşa a fost ca Fiul Său cel unu născut, pe care L-a trimis pentru mântuire, să bea până la fund acest pahar al durerilor şi chinurilor, care vor culmina cu răstignirea de pe Golgota, singur şi neînţeles, părăsit de prieteni, hulit şi batjocorit de potrivnici, până la ultima suflare.
În ce ne priveşte pe noi creştinii – dacă voim să dobândim învăţătură de folos pentru viaţa noastră din întâmplarea sărbătorită în praznicul de astăzi şi dacă voim să-L însoţim duhovniceşte şi cu cuvioşie pe Domnul, pe drumul intrării Lui în Ierusalim şi să urcăm apoi calvarul dureros al sfintelor Sale patimi împreună cu El – suntem datori să învăţăm din pilda Lui supunerea faţă de Dumnezeu cel din ceruri şi ascultarea de poruncile Lui.
Să ne supunem la rândul nostru rânduielilor lui Dumnezeu şi să ne facem ascultători ai poruncilor Lui, care ne cer să ne iubim unii pe alţii. Iar în relaţiile noaste să ţinem seama de îndemnul Fiului lui Dumnezeu: „Toate câte voiţi să vi le facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”.
Pentru că numai aşa făcând, îl vom putea primi cu vrednicie în Ierusalimul sufletelor noastre pe Domnul şi Învăţătorul nostru, pentru ca – răstignindu-ne păcatele şi poftele cele rele odată cu răstignirea Lui, prin împărtăşirea cu preasfântul şi scumpul Lui sânge care s-a vărsat pentru mântuirea celor ce cred în El şi cu preacuratul trup care s-a frânt şi se frânge spre iertare a păcatelor multora – să ne putem ridica şi noi din întunericul şi moartea păcatelor, odată cu scularea Lui din morţi, în ziua cea sfântă a Învierii Sale.