Ecouri şi valori năsăudene în opera lui Mihai Eminescu

Moto:
                                                                                             „Sălteze Blajul, mica noastră Romă
                                                                                              Braşovul antic, cu tine Beiuşe,
                                                                                              Că pot întinde mâna de frăţie
                                                                                              Soţului june!”
                                                                      (Strofa a patra a Odei Liceului „George Coșbuc” din
                                                                       Năsăud, cântată în premiera la 4 octombrie1863)

    
  1. Versul lui Ioan Marte Lazăr, autorul Odei
          Informația că Mihai Eminescu ar fi cel care a atribuit Blajului epitetul de Mica Romă este de largă notorietate. Blăjenii înșiși și-l asumă, și prin  editorialul scris de Andeea Mezei:  Orașul pe care Eminescu l-a denumit „Mica Romă”. Blaj, locul în care a  răsărit soarele românilor din Transilvania, al publicației electronice Alba 24.ro (nr./ 8 iunie 2014): „În primăvara anului 1866, marele poet a străbătut lungul drum, care leagă Bucovina de cetatea culturii transilvănene. Acesta dorea să vadă Blajul, despre care i-a vorbit atât de frumos profesorul său de limbă romană Aron Pumnul, originar de pe aceste meleaguri”.
        Academicianul George Călinescu afirmase în ediția a II-a a Istoriei literaturii române de la origini până în prezent (Editura Minerva, București,1985): „…înainte de  sosi la Blaj poetul se ridică în trăsură în vârful Hulei, și mișcând pălăria zise: „Te salut din inimă, Romă-Mică. Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!” Cu cinci ani mai devreme și academicianul Alexandru Balaci comenta patetic: „Ca în atâtea alte împrejurări, Eminescu găsise formula cea mai fericită pentru a defini Blajul şi rolul său în viaţa românilor. Modestul oraş din inima Transilvaniei poate fi socotit, în adevăr, ca Roma mică a României. De ce? Fiindcă la Blaj acum două sute de ani, episcopul Inocenţiu Micu aşezase temelia unor şcoli al căror principal rol şi principal merit a fost de a răspândi printre români latinitatea”.
       Cum călătoria lui Eminescu de la Cernăuți la Blaj s-a derulat în vara anului 1866, iar ruta cea mai scurtă trecea prin pasul Prislop sau Pasul Rotunda (în ambele variante drumul spre Blaj traversa Năsăudul, în care Oda se intona cu emoție de toți elevii de vârsta sa), afirmația lui Alexandru Balaci ar fi fost mai aproape de adevăr dacă verbul a găsi, ar fi substituit cu a auzi.
     
  2. Poezia lui Vasile Bob Fabian „Moldova la anul 1821”
        Creația poetică a bârgăuanului Vasile Fabian Bob, numit în 1828 profesor de geografie la Gimnaziul Vasilian din Iași, este foarte puțin cunoscută în zilele noastre. Fost elev al Institutului de Educație Militară cuplat cu Școala Normală Capitală din Năsăud, între anii 1805-1808, se născuse în familia caporalului grănicer Petru Rău, din Rusu Bârgăului. Înfiat de bunicul său preotul Toader Bob și sprijinit inițial de unchiul său, Episcopul de Blaj Ioan Bob, a urmat gimnaziul la Blaj si studii superioare la Cluj șl Oradea. Pierzând la un moment dat sprijinul episcopului, și-a schimbat numele din Bob în Fabian și a răspuns chemării lui Gheorghe Assachi de a deveni profesor de gimnaziu (liceu) la Iași, unde ajunge în 1820.
        Tulburările iscate de declanșarea la Iași, în februarie 1821, a revoltei eteriștilor greci au generat refugiul multor familii boierești ieșene în Basarabia, mizând pe protecția Țarului în fața represaliilor armatei otomane. Deschiderea Gimnaziului s-a amânat până în 1828, răstimp în care Vasile Fabian s-a finanțat din meditarea fiilor din familiile bogate. Rămas în miezul evenimentelor, le-a descris într-o formă versificată, publicată în 1829; „Moldova la anul 1821: …S-a întors mașina lumii, s-a întors cu capu-n gios/ Și curg toate dimpotrivă, anapoda și pe dos;/ Soarele de-acum răsare dimineața la apus/ Și apune despre sară către răsărit în sus….” a circulat în epocă mai multe decenii.
       Sintagma  și-a găsit loc și în strofa a XIII-a din al Epigonii lui Eminescu: „… Eară noi, noi epigonii…Simțiri reci, harfe sdrobite/ Mici de zile, mari de patimi; inimi betrăne-urite/…S-a întors mașina lumii: cu voi viitorul trece;/  Noi suntem iarăși trecutul fără inimi trist și rece;/ Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!”
       Cunoscutul  manifest literar al lui Eminescu a fost publicat în Convorbiri literare în ziua de  15 august 1870, la peste trei decenii și jumătate de la înmormântarea la Iași, a lui Vasile Fabian Bob.
       Astfel, fostul cadet grănicer năsăudean, ajuns cadru universitar, nu a putut să dea măsura înaltei sale valori pedagogice, nici măcar doi ani. Aprecierile de care s-a bucurat reies atât din înnobilarea de către Domnitorul Sturza cu titlul de Paharnic domnesc - care i-a însoțit investirea sa ca profesor la Academia Mihăileană, ca și din  epitaful scris de unul dintre elevii săi preferați: „Sub această peatră zace paharnicul Fabian, Ce-a văzut lumina zilei în cătunul ardelean…”.