EDITORIAL de Andrei Moldovan: Literatură şi rezistenţă

În primăvara acestui an, a avut loc la Muzeul Naţional al Literaturii Române, în organizarea Filialei Bucureşti – Critică, Eseu şi Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România (preşedinte Radu Voinescu), Colocviul anual de critică, cu tema „Rezistenţă şi literatură, literatura rezistenţei între 1945-1989 în România”. Reuniune de ţinută şi lume bună! O generoasă prezentare a intervenţiilor a găzduit revista „Neuma”, în calitatea sa de partener media. Eu vreau să subliniez doar puţine aspecte, dar de luat în seamă.
În primul rând, cei mai mulţi dintre criticii literar au fost de acord că cea mai eficientă formă de rezistenţă a literaturii o reprezintă afirmarea valorilor estetice, a ceea ce operele literare au durabil şi profund uman. Spun acest lucru pentru că, la vremea restricţiilor comuniste, cei mulţi aşteptam să aflăm în literatură, în romane şi poezii, ceea ce presa nu ne putea oferi: omul de dincolo de clişeele dure ale comunismului. Exprimarea parabolică, subînţelesurile, „şopârlele” erau căutate şi savurate. Desigur, mulţi îşi amintesc de „motanul” Anei Blandiana, care semăna leit cu Ceauşescu, de Haplea lui Mircea Dinescu din „Moartea citeşte ziarul” sau de prozele lui Ion Groşan din revista... „Ştiinţă şi tehnică”. Bine şi aşa!
De asemenea, mai erau o serie de cărţi care condamnau sau reabilitau perioade din istoria recentă a ţării, dar îngăduite tacit de către regim, pentru că puneau la colţ regimul lui Gheorghiu-Dej sau pentru că serveau într-un fel naţionalismul socialist al vremii. Aşa au fost „Cel mai iubit dintre pământeni” şi „Delirul” lui Marin Preda, „Caloianul”, dar şi „Drumul câinelui” ale lui Ion Lăncrănjan. Sunt doar câteva exemple, cu menţiunea că puteai obţine aceste cărţi doar „pe sub mână”.
Să mai amintim şi volumele care circulau în exemplare dactilografiate şi multiplicate la plombagină, precum „Schimbarea la faţă a României” a lui Emil Cioran sau „Pe muntele Ebal”, un roman memorialistic din închisorile politice ale comunismului, scris de Teohar Mihadaş. Ne mai amintim, de asemenea, că anumite cărţi ale scriitorilor români din diaspora erau introduse în ţară cu riscuri foarte mari, apoi multiplicate cu mijloacele rudimentare de atunci şi distribuite. Beneficiarii se puteau considera, pe bună dreptate, privilegiaţi.
Erau modalităţi de a respira în plan spiritual un aer ceva mai liber. Să nu uităm însă că o presă liberă, cu capacitatea de a informa, ar fi suplinit în bună măsură toate aceste nevoi intelectuale şi nu numai ale cititorilor. Am căutat în literatură, nu de puţine ori, ceea ce trebuia să ne ofere ziarele şi ne-am obişnuit să spunem că reprezentau un mod de rezistenţă a literaturii. Am uitat, şi nu suntem vinovaţi pentru asta, că literatura este o artă a valorilor durabile şi mai puţin o formă de informare despre realităţi de interes imediat, deşi, într-un anumit context, nici acest licru nu poate fi dat cu totul la o parte. Literatura română a rezistat cu adevărat în perioadele cele mai crâncene ale regimului comunist pentru că se aduna în jurul marilor ei valori, multe dintre ele reabilitate, precum: Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Aron Cotruş, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic ş. a. Lor li s-au alăturat tinerii care s-au întors spre valorile estetice, începând cu generaţia lui Nicolae Labiş. Aşa doar putem să înţelegem cu adevărat rezistenţa literaturii române într-o epocă dominată pe rând de proletcultism, de realismul socialist, de encomiastică şi de cultul personalităţii.