Elena M. Cîmpan: Cu internetul în spate

Amintindu-ne de Păcală, cu ușa în spate, gata să spună glume și să tragă învățăminte din situații de viață, cu umor, cu bună dispoziție, cu tâlc, ( ne ) surprindem, pe stradă sau prin gări, aerogări, un altfel de păcală, păcălici, cu laptop-ul în traistă, în husă, în rucsac, gata de lucru, de statistici, de texte, de emisiuni, de știri, de fake-news-uri, de basme, de muzică, de munca toată adunată într-o cutie. Telemuncă, din aceeași familie cu televizor, teleenciclopedie, telematinal, telejurnal, teleleu și alte/alți tele. Invenția aceasta e ca lampa lui Aladin, din care pot apărea toate, bune, rele, doar la un semn, un ritual invocat și direcționat.
Împreună cu Păcală, umblă și Tândală, ființe devenite mitice. Unul isteț, celălalt un încurcă-lume.
Laptop-ul lovește șoldurile agale, în ritmul pașilor. Pentru că Păcalii/ Tândalii nu se grăbesc. Mai au în mână o cafea too go, mai au timp de o țigară, mai dau un telefon sau își îndeasă mai bine căștile în urechi. Și au un aer! Doamne, câtă distincție! Noutăți din modă flutură printre clădiri și trotuare, pe lângă roți și scări rulante.
Nu avem autostrăzi câte ne-am dori, dar un convoi de purtători de internet tot ar forma o imagine de avangardă.
Cu lumea în spate, în cârcă ( ce povară! ), umblăm, ca cei din cântec: „Am avut lumea pe mână/ N-am știut la ce-a fost bună!” Umblăm Cu Pământul în cumpănă, cu tot cerul, ca Atlas, gârbovit de atâta știre.
De-acolo, din spatele acela, încep texte, întrebări, argumentări, debate-uri, cursuri, seminarii, doctorate, program de lucru, examene, job-uri, dar și glume, distracții, jocuri, telefoane, conversații, pe față și pe dos. O lume văzută și nevăzută. Cu lumea la purtător, așa cum anticii spuneau că trebuie toate, ”Omnia mea mecum porto” ( „Tot ceea ce am duc cu mine” ).
Internetul acesta, răul necesar, de care ne săturăm și îl luăm de la capăt, pe care îl alungăm și îl chemăm iar, ca-tr-un joc „ de du-te-n colo, nu-mi da pace”, semnalele care ne anunță că am mai primit ceva pe sâcâitoarele grupuri, pe care se distribuie informații utile, dicționarul ușor de răsfoit, cărțile lumii la dispoziție, biblioteci întregi strânse într-o copertă de ebonită, legături de familie, prietenii, un alt mod de a trăi, răsfoi, tăcut, ca pentru toți și nimeni, mimând o stare de mulțumire, cu gândul în altă parte. De când a apărut, suntem un fel de abonați universali.
Ce frumos se deschide internetul, în soare, în lumină și strălucire, și cum se revarsă belșug de bucurie prin toate literele, tastele. Ajungem la Andrei Dosa și versurile lui: „Google este tatăl meu/ de la el am învățat cum se face/ nodul la cravată// am apelat la el / de mai multe ori într-o zi/ decât la tata în toată viața mea.” E un adevăr, o ironie și o nostalgie în această destăinuire lirică.
N-am vrea ca, vorbind despre internet, să alunecăm în alte domenii, așa cum a procedat Alexandru Odobescu, în „Pseudokinegeticos”, scriind un lung eseu artistic în loc de o prefață la un manual de vânătoare. Spre binele literaturii.
Cu internetul în spate, ne gândim uneori că ... dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti.