Elena M. Cîmpan: Dacă am fi avut drumuri, acum am fi fost departe

Oricât de eufemistic ar suna un astfel de titlu, el este mai realist decât oricare altul, mai actual și mai trist ca niciodată. Pentru că nu avem drumuri, am rămas unde suntem. Și spun lucrul acesta, gândindu-mă la drumuri de drumuri, din acelea netede, lungi, largi, întortocheate, moderne, care ies și dau în alte drumuri, când trebuie, bine gândite, lucrate, utile, practice, rapide, așa cum vedem prin filme, în postări sau când călătorim prin lume. Acele drumuri labirint, care te scot din încurcătură, te fac să ajungi la destinație mai repede decât gândul, economisind timp și bani, așa- numitele autostrăzi.
Dar, pentru că nu le avem îndestul, într-o rețea definitivă, care să treacă prin toată țara, de la est la vest și de la nord la sud, am rămas în urmă cu toate celelalte și mergem ca melcul, în timp ce alte popoare avansate zboară. Noi, tot cu „drumul mătăsii”...
Pentru că nu avem drumuri, nu avem nici cultură, nici literatură, nici școală, nici economie, nici industrie, nici turism. Ne amăgim cu ele pe hârtie, în timp ce lumea trece pe lângă noi, civilizația trece pe lângă noi, viața trece pe lângă noi. Mai ajungem și noi în istorie cu vreo câteva secole întârziere.
Cu ele trebuia început. Cu drumurile. Acum treizeci și patru de ani. În o mie nouă sute nouăzeci. Un singur obiectiv comun, un singur plan de țară, un singur cuvânt de ordine: drumurile, autostrăzile. Și toate celelalte ar fi venit de la sine. Dar ne-am apucat și de agricultură, și de modernizări, și de ziduri, și de borduri, și de castele, și de luminițe, și de artificii, de flori și de brizbrizuri, fără a asigura temelia. Sunt bune și acestea, dar să stai acasă și să te uiți la ele. Și nici atunci nu-i sigur că va fi mai bine, din moment ce lumea consumă și aruncă. Nu e de mirare că aspectul general este de ne-gata, de neterminat, de veșnic șantier. Toate sunt începute și lăsate. Opere cu final deschis, spre hazul general, de râsu-plânsu. Un mare front deschis, de pace, fără a se fi încheiat ceva concret.
În ce domeniu social se poate spune că e gata, că lucrurile merg bine, așezate pe un făgaș clar pentru cel puțin o sută de ani de aici înainte? În niciunul. Începute acum treizeci și patru de ani, drumurile erau gata de mult. Baza era asigurată. De aici încolo, era vreme pentru altele. Și pentru renovări, și pentru distracții. Atâta ne-am mai plimbat pe drumurile altora, lăsându-le pe ale noastre în paragină! Și-am cântat din Dan Spătaru „Drumurile noastre toate, Se vor întâlni vreodată...” Dacă vreodată drumurile noastre vor da mâna cu cele ale vecinilor noștri, harnici și organizați! A strigat cineva „Adunarea!” și toți banii să meargă în drumuri? Odată, parcă, era sintagma „Aici sunt banii dumneavoastră!” care, imediat, a fost luată cu altă conotație și cu ironie. A propus cineva „Dați un leu pentru un drum?” Nu! Dacă toți banii, timp de treizeci și patru de ani, de la Revoluție, mergeau spre șosele și autostrăzi, acum nu mai aveam ce comenta. Un lucru era rezolvat. Stăteam cu fruntea sus și circulam, ajungeam rapid dintr-un loc în altul, fără nervi, fără critici, fără comentarii, fără „bară la bară”, ca refren de week-end și de vacanță, fără Valea Prahovei blocată sau drumul spre mare din ce în ce mai aglomerat.
Și alții ne-ar fi arătat cu degetul de bine, spunând „Măcar au drumuri!”
Să mai spunem și de căile ferate, sărmanele, vechi și uzate, chinuite, ca alternativă la drumuri de țară! Transportul cu trenul, dintr-o poveste romantică, s-a transformat în scene înapoiate, cu uși care nu se închid, cu perdele rupte, canapele tăiate, geamuri încremenite, murdărie, miros, întârziere, iar aglomerație, ca un leit- motiv al existenței, și nicio șansă de îmbunătățire.
Iarna, într-un fel. Vara, în alt fel.
Dacă am fi avut până acum toate drumurile ca-n palmă, am fi avut măcar cu ce ne mândri. Unde este țara mea? Acolo unde sunt cele mai frumoase drumuri, noi, moderne, proaspete, sigure. Încă o sută de ani de acum înainte, să nu mai avem grija lor. Să vină și cei plecați, din Spania, din Italia, din Anglia, din Germania, pe drumuri bune înapoi acasă. Și apoi, ne puteam apuca liniștiți de alt domeniu, al construcțiilor, al economiei, al agriculturii, al școlii, al culturii și al turismului. Toate mai puteau aștepta și funcționa în continuare. Ceva era făcut, definitiv. Drumurile. Autostrăzile. Dar așa? Nici unul, nici altele. Dacă era încheiată problema drumurilor, celelalte se întrețineau ușor și decent, până ce le-ar fi venit și lor rândul. Încet, încet. „Langsam, aber sicher!” ( germ. „Încet, dar sigur!” )
Cine dintre noi nu călătorește astăzi și rămâne doar în vatra lui eternă? Foarte puțini. Dacă există, ei sunt rupți de realitate, de lume. Poți sta într-un loc, într-o pădure, de exemplu, și să scrii, să creezi opere nemuritoare. Dar, odată și-odată, inevitabilul tot se produce. Ieșirea în lume. Și-atunci, șocul poate fi cu mult mai mare, față de așteptări. Dorul de ducă nu mai are margini. Dar drumurile? Ele cum sunt? Tot așa cum le-ai lăsat. Câte ere au trecut? Câte epoci, și ele au rămas la fel?!... Și cel mai retras scriitor tot circulă, călătorește, participă la festivaluri, la simpozioane, la concursuri, la turniruri. Vrea ca el și opera lui să ajungă repede și în condiții din cele mai bune. Mai rar, dar, până se obișnuiește. Astfel, n-ar mai pierde timp și l-ar folosi la alte noi scrieri.
Cum e și cea de-acum, rezultat al unor drumuri...