ETERNITATEA CUVÂNTULUI despre volumele: PSALMI CURBI şi TURNUL ABEL de Mihai Pleş

Contextul poetic actual se află într-o încleştare dramatică asumată conştient pentru a aduce poezia între oameni, pentru a o scoate din sfera convenţiei romantice a poetului inspirat, pentru a o demitiza până la o dimensiune experimentală.
Astfel poezia nu mai este creată, ea este construită ca un instrument de investigaţie a unor zone inaccesibile conceptelor. Universul poetic nu se mai află în interior, eul liric nu se mai află în centrul abordării, ci deasupra, dintr-un unghi care porneşte cercetarea unei alte realităţi, decantate de la senzaţie (poezia sentimentelor – intimistă), la esenţializare (poezia conceptuală) şi mai mult, la sublimare (poezia cosmică).
E o ieşire faptic din Istorie şi identificarea în atemporalitate cu arhetipul, cu primordialul.
Aşa se explică faptul că în poezia modernă, obiectele şi elementele, ca piatra, vântul etc. devin piese ale universului poetic în care se caută echilibrul şi armonia cosmică.
Poezia apare ca un experiment de demontare şi deconspirare a situaţiilor conflictuale şi de aici, ea pare sfâşiată de agresivitatea contactului cu o realitate ostilă. Această stare de insatisfacţie naşte o metaforă dură, casantă, muzica devine ţipăt, culoarea incertă, lumina tulbure, iar timbrul este fie al disperării, fie al refuzului, al blazării. Mişcarea se manifestă contradictoriu, fie apatic, fie convulsiv, absenţa, refuzul, detaşarea situază poezia din ţipătul existenţial, peste postmodernism, în transmodernism.
Printr-un limbaj ce traversează cuvântul metaforă, se apelează la metafora-text menită să surprindă acel ceva, acel mister, acel inefabil identificat doar în clipa revelaţiei.
Apare o poezie cerebrală, ce caută să decodeze stările paradoxale; prozaicul este deconspirat, ludicul, ca dispoziţie creatoare devine o formă de seriozitate.
Limbajul nu mai este apanajul graţiei şi armoniei ci este smuls din „infernul expresiei” iar poezia nu mai este candidă şi pură ci are ca notă prozaismul, ironia, sarcasmul, autoironia.
Pe acest fundament, poezia lui Mihai Pleş, trecut pretimpuriu în eternitate, apare ca o expresie premonitorie a unei conştiinţe ce receptează sacralitatea în expresie gnomică. Titlurile volumelor lui: „Psalmi curbi” şi „Turnul Abel”, apărute, primul la Ed. Brăduţ, Publising Hause” România, 1995, iar al doilea, postmortem Ed. „Nico”, 2013, configurează substanţa postmodernistă cu proiecţii în transmodernism, a viziunii poetului.
Sub greutatea marilor întrebări, spiritul scormoneşte la origini, pentru a descifra în geometria cosmică, punctul de echilibru al verbului „a fi” ca în poemul 6.14 (p. 18) şi altele, tema revenind ca o obsesie.
Volumul de poeme „Psalmi curbi” alcătuit din trei părţi, semnificative ca titluri, urmează periplul iniţierii de la starea de „a fi” din ciclul „Linia rece”, la trezirea de sine prin poezie în ciclul „Prima spirală”, ca, în ciclul intitulat „Curbura”, să se atingă tragicul sentiment al zădărniciei.
Astfel „Psalmi curbi” apare ca mărturisire a degradării extazului imnic în dezolarea şi absurdul existenţei cenuşii. Condiţia umană se încheagă din cioburi de realităţi care vor depăşi temporalitatea, prinse în Umbra lor: Cuvintele apar, ca purtătoare a spiritului din începuturi „La început a fost cuvântul”. De aici, numerotarea poemelor după modelul Psalmilor, dar într o dezordine care sugerează haosul existenţial.
Autorul trăieşte experimentul poetic ca o profundă aventură a cunoaşterii prin forţa Cuvântului structurat cosmic într-o reţea de valenţe accesibile adevăratei Metafore prin exerciţiul vizualizării, prin concretizarea abstracţiunilor. „Linia rece” implacabilă a destinului marcată în heraldica palmei (4.43, p. 14) ne proiectează spre idealul „Sferei” pe care nu-l vor atinge decât iniţiaţii (2.57, p. 15) „închide ochii/ şi/ trage o linie/ întotdeauna va ieşi/ ceva curb/ dacă reuşeşti un cerc/ înseamnă că eşti cel ce vii de/ departe”. Între două mari semne de întrebare, omul trăieşte experienţa identităţii şi identificării în micile revelaţii: „micile revelaţii cotidiene/ însăşi/ raţiunea noastră de a fi” 1(98), p. 10. Decretate absolute, acestea sunt vulnerabile prin propria limită, precum minciuna cuibărită în adevărul subiectiv (2.49, p. 15), ori în visl libertăţii, „atât de perfectă minciună/ libertatea” (p. 90), dragostea e un plagiat (6.25, p. 21). Existenţa, o cădere în zilnic, o moarte repetată, o prelungire prin impermeabilitate, o lecţie de zbor în cădere, un prezent permanent, „o linie rece”, fără mâine/ fără ieri” (1111, p. 24).
Unele construcţii având adesea structura haikuuylui fixează succint adevăruri incontestabile. Alte imagini reconstruiesc un univers al unei ordini răsturnate. Cosmosul este restructurat prin imaginaţia poetică: „să mai bem un pahar gol de sinceritate/ apoi vom penetra alte dimensiuni cu timpanele mute (p. 35).
Dintr-o altă perspectivă miturile trădează tocmai ideea de imperfecţiune a creaţiei divine; valorile sunt inversate, ochiul sfredeleşte gândul până la punctul unic al dualităţii, lumea e oglinda întoarsă a jocului creaţiei: „e greu/ e foarte greu/ căci/ doar divinul poate fi dement” – după cuvântul lui Saul către corinteni.
Raiul e „pădurea fără uscături” pe care l-am refuzat în schimbul neînvinsului continuu efemer. Întrebarea: „cine sunt eu? naşte o serie de presupuse alternative: „fără a gusta tămăduirea permanenţei chemărilor”.
Ca o concluzie a acestor constatări sentimentul solitudinii domină ciclul intitulat „Curbura”, unde ne întâmpină o atmosferă bacoviană cu monotonul care erupe fără ieşire născând imagini coşmareşti în contururi diforme.
Poemul 8.77(103) sintetizează viziunea poetică asupra unui destin implacabil, cu vise fragile învinse de agresiunea unui real duşmănos: „mai încă/ pot să înţeleg/ eşti linia/ la prima curbură rotund/ spiral/ sferic sau cerc/ există un punct prin care/ se trec/ sfârşesc şi încep/ locul în care cădem/ vrem nu vrem...”
Înscrişi în „Linia rece” a nimicului, prezenţi ca o „negare necesară” ajunşi „să fim atât de refracţi/ şi trăind în lumină/ să fim orbi;/ ca un vis al înţelepciunii de pe urmă” (2.81, p. 49); poetul întrevede salvarea în redimensionarea morală, în asumarea iubirii ca impuls cosmic învingător din capcanele întunericului, propus în vol. sugestiv intitulat: Turnul Abel.
Demersul poetic urmăreşte asumarea devenirii în sfericitatea armoniei cosmice prin depăşirea imperfecţiunii, anularea timpului ucigaş şi înscrierea în „fărădemărginire”: „tot ce mişcă ucide/ ziua de după altă zi se cheamă Cain” (Turnul Abel, p. 15).
O privire subiacentă dezvăluie surprinzătoarea identitate fenomenală, unicitatea filonului cuantic, infinit în diversitatea tulburătoare, derutantă şi născătoare de întrebări pentru un singur răspuns: „şi câte căi/ câte rătăciri mai sunt/ până ce vom ieşi din lut” (p. 55)... „din fericire/ ceea ce căutăm noi/ orbind feudat/ nu se află aici” (p. 60).
Pe când fericirea ar putea fi la îndemână „ceva ieftin/ ca un gând bun” (p. 42), nemărginitul nostru orgoliu (p. 44) ne înscrie în „inevitabilul devenit spaţiu curb”.
Degradarea condiţiei umane răpeşte sentimentul libertăţii fiinţei: „am uitat ridicarea de ochi”... „sunt liber/ doamne/ şi nu sunt/ mă dor rădăcinile de atâta pământ” (p. 32), încât „doar morţii sunt învingători”.
Conştiinţă poetică sfâşiată de întrebări proiectate în abis, autorul se regăseşte blagian în crucea care i-a fost predestinată de a se apleca cu întrebări peste marginile lumii: „fă-mă să înţeleg totuşi/ de ce preţul/ de fiecare dată/ sunt eu” (p. 16).
O nelinişte a înscrierii în absolut naşte îndoiala absolvirii de îndatorirea sacrificială, a ieşirii din timpul blestemat şi curb” (p. 37), „sunt curios/ când o să începi să vezi/ ce o să/ faci” (p. 48).
O speranţă a depăşirii tragicului existenţial se conturează în privirea translucidă prin primordialitatea cuvântului, regăsită în rostirea pietrei, intonată în propria catedrală de lut” şi adunată în poezia ca expresie a dorului de divinitate: „numai mâna care/ doare scrie” (p. 28).
Sacrificat pentru semeni, risipit prin respiraţia firii ca într-un ritual cristic, într-o înfiorată premoniţie, poetul îşi oferă exemplar destinul, încât poemul „Turnul Abel” devine o legendă a neamului, dincolo de legendar în abis: „mi-am încălţat/ muntele într-un picior/ mi-am îmbrăcat marea/ ochii/ ochii vi-i las vouă/ să pot pleca/ pleca dincolo/ poporul meu ciudat/ popor destin/ de/ grâu sălbatec” (p. 50).