Etica

Deschide ochii explorabili

Îndepărtează talazuri din suflet

Cuprinde câmpul peste valea…

Învolburându-se

Cerul naşte setea cuvântului rostit.

Te înalţă ca pe o pânză, edificiu

Ce loveşte în negura deasă

Privind-o prin oglinda ignoranţei

Omul şi visele se sinucid.

Ce poate fi? Naştere sau moarte!

E chipul blând al păcii şi iubirii

Speranţa înflăcăratelor simboluri

Înlăcrimate fete sub lupa tăcerii

Rostogolindu-se pe roata cenuşie a vieţii.

Staţi în pieţe şi în uliţi şi priviţi!

Câţi naufragiaţi se-nlănţuie cântând şi murind

Câte cranii strigă pe umărul nopţii

Câte case împodobite în mantia rugii

Sunt coralul decorat în stâncă?

Etica nu-i glorie nici doliul frumuseţii

Nu-i umbră sau spectru între „neamuri”

Nici vânt pierdut în aerul amintirii.

Etica, făclie purtată prin oraşul de mir

Speranţe în suflet îngenunchind lângă mitralii

Năvălind peste pământul ce-şi poartă clipa nevegherii.

Doamne desprinde-mi sufletul de boldul ne-îngropat

Ce năpădesc fiinţa-mi răvăşită de miasme,

Atinge frunza de platan cu lacrimi în giulgiu

Mă-închin în noaptea plumburie

Pe ţărm se stinge căderea de stele.

Surprinsă în alb imaculat

Etica exaltă într-un orizont intens.

Răzvan Silişteanu