Eu, pudibondul

M-am lăsat stârnit de două pagini dintr-un supliment literar-artistic al unui cotidian bucureştean, în care se dezbate (vorba vine!) problema nudităţii din unele spectacole de teatru. Şi se invocă numele a doi regizori „performeri” în acest sens: Andrei Şerban şi Radu Afrim.

Desigur, apropierea între cei doi e forţată, chiar dacă amândoi utilizează epiderma dezvelită , ca mod de exprimare scenică, „act de prospectare expresivă”, afirmare „a unui drept la exprimarea misterului pe care încă îl reprezintă” corpul gol – sintagmele aparţin unui ins căruia nu-i dau numele şi de aceea îmi permit să-i consider opinia ca un fel de masturbaţie nevrotică.

Dacă la faimosul Andrei Şerban, fundul gol în spectacol ţine (să zicem) de eclipsă de inspiraţie regizorală, la Radu Afrim (după cum glăsuiesc cronichetele din ziare) nuditatea pe scenă intră într-un fel de permanenţă a punerii în scenă.

Dezinhibarea spiritului, descurajarea unor prejudecăţi socio-morale sunt stupefiante pentru un pudibond, dar curative; însă prezenţa obsesivă a nudului pe scenă ţine de mahala şi, în ultimă instanţă, de patologic.

Am văzut la Cluj de două ori spectacolul „Purificare”, după piesa excentricei englezoaice Sarah Kane, în regia lui Andrei Şerban. Noi, spectatorii, ne aflam pe scenă, câţi am putut încăpea pe două tribune. Toţi actorii erau în pielea goală.Una dintre actriţe, se amesteca printre noi, lua câte o mână a cuiva, o punea peste sân, o trecea printre picioare. Tipesa era „mişto”, dar în ce consta efectul estetic al unui astfel de moment? Zero!

Radu Afrim afirmă (era să scriu „afrimă”): „Şi pe scenă e ca în viaţă. Decât să vorbeşti două ore despre sex, mai bine faci. Măcar cinci minute.” (Dar de unde ştii, Răducule, cât durează o partidă de sex?). Oripilantă viziune de regizor, dar băiatul acesta îşi are un vad al său, de aceea e perseverent în a aduce pe scenă funduri goale; pe Someşul lui curge o apă murdară, cu reziduuri dinspre cocioabe, haznale, şi ecouri de flatulenţe.

E un semn – la amândoi – al neputinţei de a fi în firea firii; un act al defulării şi incitării la primitivism. De aceea găseşti actori şi spectatori care se potrivesc acestui tipar psiho-somatic. Neputinţa persuasivă a unei direcţii din teatrul contemporan autohton, dar şi de peste hotare, vine dintr-un fel de avangardism retardat, anacronic. Nu e nici măcar o pastişă a teatrului absurdului (apropo de Eugen Ionescu), ci manifestări viscerale, cu hormoni care bântuie prin făpturi neîmplinite, indiferent de vârstă, sex ori profesie. Nudul pe scenă e o ofensă la adresa valorii artistice, o exhibiţie ridicolă. Incercaţi să vi-l închipuiţi pe Victor Rebengiuc – în viziune Andrei Şerban sau Radu Afrim - intrând pe scenă gol-puşcă şi clamând celebra dilemă: „A fi sau a nu fi”. Sau pe Tamara Buciuceanu jucând o Coana Chiriţa în pielea goală.

Contemplu cu emoţie un tablou cu nud, o sculptură, o fotografie artistică. Dar nu am senzaţia că mă aflu în antecamera pornografiei, cum se întâmplă cu asemenea făcături la fundul gol, zise spectacole de teatru. Extrapolând, vorba unui poet român:„Cel mai frumos luceafăr e pe mare” şi nu cel de pe bolta cerească.