Europa sub asaltul „păsărilor călătoare”

Toamnă fiind, cele mai multe aripate o iau spre sudul cald, presimiţind suflarea duşmănoasă a iernii. Paradoxal, dinspre acele locuri vin către noi, într-un bizar „schimb”, valuri de un alt fel, umane, cu miile şi sutele de mii, alungate nu de intemperii, ci de barbaria războaielor, de cruzimea şi fanatismul unui islamism în forme extreme.

   Nu doar că flagelul terorismului n-a putut fi eradicat, dar mai mult, înflorind şi aruncându-şi peste tot în lume seminţele otrăvite, s-a constituit la vedere, ca un Stat (Islamic State), ISSIS, Daech şi alte acronime. Barbaria, ferocitatea, intoleranţa  religioasă dusă la extrem au speriat de moarte populaţiile aflate în calea lor din Siria, Irak, Libia, Nigeria, Somalia, Mali, Tunisia. Distrugerea siturilor culturale din Babilon, Palmyra, Deir el Zor, sub privirile siderate ale lumii civilizate, arată un nou tip de primitivism, ieşit parcă din beznele istoriei, cu aderenţă largă peste tot în lume unde islamismul viază, iar autoritatea statului e slabă.

    Vestita coaliţie de state care a organizat lovituri aeriene împotriva ISIS s-a liniştit şi  în pofida lor, Statul Islamic s-a extins până-n porţile  Damascului. Nimeni nu pare a i se putea împotrivi, beneficiind de belşugul de arme lăsat de americani în depozitele irakiene, dar şi de ajutorul multilateral al Turciei lui Erdogan. Şi  totuşi, este şi o excepţie eroică: peshemerga, kurzii.

    Poate nici nu există interes să fie distrus Daech-ul terorii şi barbariei. „Lasă-i dom’le să se adune totţi nebunii şi extremiştii din lume la un loc, în ISIS-ul  lor

şi noi ceilalţi să ne trăim viaţa!” Dar uite că valul de refugiaţi (cu insolenţă cu tot adesea, că te ameninţă la tine acasă) dă peste cap toată această tenebroasă socoteală, creând o imensă problemă socială.

    Privim la refugiaţii din Orient şi nordul Africii, care năvălesc spre Europa cu sutele de mii având o singură ţintă: Germania (noua Meccă economică). Să fim siguri că nu democraţia şi valorile ei i-a adus magnetic aici, nici valorile culturale, nici blândeţea creştinismului, nici libertatea cuvântului. La acestea sunt alergici 90% şi câţi dintre ei vor da de furcă poliţiilor europene, numai bunul Dumnezeu ştie. „Umaniştii”, „ospitalierii”, „toleranţii” glăsuiesc într-un cor „Bine aţi venit, refugiaţilor!!”. Banere pe stadioane, pe străzi, sărbătoare. Niciodată n-au lipsit însă în lume (de la Troia încoace) şi  nici azi, vocile înţelepte, ale unor şefi sau exconducători de state ce recomandă mare grijă, mare prudenţă: Cehia, Slovacia, Ungaria (prin Viktor Orban), România (Traian Băsescu) şi nu numai.

    Haideţi însă a sta la nişte înterogaţii. Pentru ce vreo câteva  sute de mii au dreptul să fugă din calea războiului, iar restul populaţiei  din ţările respective trebuie să rămână, să lupte opri să înfrunte ororile?  Ştim că  o ţară întreagă nu poate fugi. Pentru ce unii sunt primiţi azilanţi, iar alţii înfruntă gloanţele şi moartea?  De fapt, ei sunt dezertori, oricât ne înduioşează copiii şi femeile lor. Fug bărbaţii în putere de război. Kurzii pentru ce rezistă eroic şi chiar cu succes! Cei ce au luptat în  războaiele Europei, n-au avut oare şi ei iubite şi soţii şi mame şi dragoste de viaţă? Vezi bine că au avut. I-am văzut pe kurzi la Kobane, cum şi-au trecut soţiile şi copiii în Turcia şi apoi s-au reîntors să-şi apere oraşul.

    Şi încă nişte  întrebări. Nu ar fi firesc pentru ca refugiaţii de azi să se reîntoarcă în ţările lor după ce războaiele se vor stinge? Dacă nu-s la mijloc oculte interese, desigur.

   Pentru ce nu iau calea refugiaţii de azi spre state tot musulmane, bogate îndestul -Emiratele, Arabia Saudită, Turcia, Iranul (pentru şiiţi)?

    Cărţile sfinte vorbesc despre o vreme când  valuri de popoare vor fugi de la o margine la alta  a Pământului  din pricina unor mari şi felurite nenorociri.  Acesta să fie  oare începutul?

    Şi aş mai întreba pe mulţi din cei ce fac pe „umaniştii” în aceste probleme... Dacă -de pildă- în China sau India se vor întâmpla catastrofe, războaie, ce ar face Europa în cazul că de acolo ar porni spre noi nu câteva sute de mii, ci câteva sute de milioane de pribegi?  Oare nu are dreptate premierul Viktor Orban când spune că identitatea noastră creştină şi culturală ar fi în mare primejdie? Poate în disoluţie. Pe barbarii ce au năvălit în Europa i-am creştinat şi  civilizat, dar azi refuzăm a recunoaşte constituţional că suntem creştini, cică spre a nu jigni pe  musulmani şi alţii. Iată-ne dezarmaţi şi dezbinaţi (ingredientele unui sfârşit de civilizaţie)

    Refuzul clar al integrării musulmanilor în societăţile democratice, faptul că avem insule mari, uneori gigantice de neintegraţi musulmani în Franţa (în sud cu deosebire), Anglia, Germania, Elveţia arată că ne expunem unor mari primejdii. Aceştia nu se sfiesc a se strădui la tine acasă să-şi impună propria ordine şi tradiţie, să-ţi pună bombe, să te asasineze. Creştin fiind şi iubitor de oameni, ştiu că trebuie să întindem mâna tututor celor necăjiţi din această lume, dar aceasta nu ne scuteşte de la obligaţia de a da răspuns unor tulburătoare întrebări. Şi „câţi di, dintre aceşti nou veniţi sunt terorişti infiltraţi”?  (Se întreabă lucid fostul preşedinte de stat Traian Băsescu, om mai informat decât cei mai mulţi dintre noi.)

   „Primăverile  arabe” au dvenit degrabă iarnă (fără ghilimele), iar în locul unor dictatori cu care puteai sta de vorbă oricum, a venit nu trâmbiţata democraţie, ci anarhia, corupţia, terorismul şi un Stat terorist. Toţi secerăm mai devreme ori mai târziu ceea ce am semănat, fie că suntem indivizi sau popoare, căci se vor adeveri cu siguranţă vorbele fostului meu coleg şi profesor deosebit de la Şieu-Odorhei, dl. Grigore Zăgrean, care spunea adesea că „cel mai mare duşman suntem noi înşine şi răul cel mai mare nu ni-l provoacă alţii, ci adesea ni-l facem singuri.”