FĂRĂ PERSONALITĂŢI ÎI FRIG ÎN ISTORIE Editura Dokia, Cluj-Napoca, 2008

Cu această carte, cu titlu aforistic şi într-o rostire populară transcris, debutează un preot cărturar, Viorel Thira, originar din Ţara Lăpuşului, născut la Inău, în 1936. A studiat în Lăpuş şcoala primară şi elementară, şi a continuat studiile la Şcoala Normală de Învăţători din Gherla (în perioada 1950-1951) şi apoi a urmat Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu (1955-1949). A fost slujitor al altarului în diferite localităţi din nordul Transilvaniei, stabilindu-se în cele din urmă la Baia Mare ca preot la catedrala episcopală, pensionându-se la cerere în anul 2001.

Aşa cum mărturiseşte în câteva fragmente biografice de mic i-au plăcut scrisul şi scriitorii, mai ales aceia care au înţeles că literatura are şi o nobilă misiune de educaţie morală şi patriotică. Chiar dacă a fost elev şi student într-o epocă de brutal dogmatism şi ideologie a avut şansa ca în toate etapele sale formaţiei sale intelectuale să aibă dascăli de elită cărora le-a păstrat o frumoasă amintire şi pe care-i pomeneşte în evocări cu aleasă preţuire. De la aceşti dascăli a deprins şi pasiunea pentru cărţi rare (adevărate rarităţi bibliografice, dacă nu interzise) în epoca dogmatică a anilor 1950–1960 şi o dorinţă de a cunoaşte scriitori marginalizaţi, indezirabili sau interzişi în regimul comunist. Şi-a alcătuit astfel în timp o frumoasă bibliotecă în care se găseau cărţi şi documente literare inaccesibile atunci unui cititor în biblioteci publice.

L-am cunoscut după ce mă stabilisem la Blaj, în anul 1965, ca profesor de limba şi literatura română, ne-am înprietenit pe cale epistolară în care ne solicitam reciproc schimburi sau împrumuturi de cărţi: astfel când pregăteam teza de doctorat despre Andrei Mureşanu mi-a semnalat şi împrumutat un articol semnat de I. Popescu-Băjenaru într-un vechi almanah cultural, în care se vorbea într-o formă cvasi-legendară despre împrejurările în care poetul la sugestia lui G. Bariţ, naşul şi mentorul sau literar, a adăugat imnului care l-a făcut celebru, ultima strofă: „Preoţi cu crucea-n frunte căci oastea e creştină...”.

Tot aşa, ştiindu-mă preocupat de paginile de evocare literară a Şcolilor Blajului mi-a dăruit o raritate bibliografică, Caravanele Ardealului de Septimiu Popa, Cluj, 1937, carte care completează tabloul cunoscutelor evocări blăjene semnate de Al. Lupeanu-Melin, Ion Agârbiceanu, Radu Brateş, iar în literatura contemporană de Ion Brad.

După o susţinută activitate publicistică desfăşurată pe parcursul unei (aproape) jumătăţi de secol, în coloanele unor ziare şi reviste („Telegraful Român”, „Pro uniune”, „Glasul Maramureşului”, „Viaţa creştină” etc.) Viorel Thira îşi adună o parte din aceste articole şi le publică în această carte cu un titlu ce-i caracterizează deopotrivă şi rostirea: „Fără personalităţi îi frig în istorie”.

Îmi amintesc că atunci când primeam scrisori sau cărţi de la părintele Thira, scria uneori pe plic adrese mai puţin obişnuite, pitoreşti: „Lui Ion Buzaşi, dascăl de limba română la Blaj, pe uliţa Eroilor...”.

În evocările părintelui Thira sunt preţuiţi cărturari şi scriitori care s-au remarcat prin ţinuta lor morală, prin suferinţele îndurate în anii comunismului: Vasile Militaru, Florea Mureşan, G. T. Kirileanu, Sterie Diamandi, Onisifor Ghibu ş.a. Preţuirea pentru asemenea exemplare personalităţi se exprimă, în încheiere, printr-o formulă aproape invariabilă, de rezonanţa unui panegiric din omiletică: „Peste vămi şi vremi îi adus piosul meu omagiu de recunoştinţă”! Reeditarea unor cărţi importante, a unor scriitori uitaţi, aniversările sau comemorările culturale stimulează de asemenea cuvântul evocator al lui Viorel Thira.

În asemenea pagini găsim şi câteva inedite informaţii de istorie literară: despre împrejurările în care şi-au sfârşit viaţa în împrejurări tragice, în temniţele comuniste, Vasile Militaru sau Florea Mureşan; despre anii din urmă ai lui Mihail Drumeş şi Pimen Constantinescu; despre anii de şcoală la Normala din Gherla unde a avut profesori scriitori ca Ion Apostol Popescu, C-tin Loghin, Dionis Fărcaşiu, despre unele gesturi de neomenie ale unor savanţi ca Ştefan Pascu şi Iorgu Iordan care le diminuează statura morală.

Lectura este agrementată de câteva „anecdote de altădată” sau de frumoase istorioare morale pe care le putem considera antologice în sensul că ar fi bine să-şi afle locul în manualele de limba şi literatura română din ciclul primar sau în crestomaţiile ce zugrăvesc chipul învăţătorului în literatura română, cum este aceasta despre Abecedar: „Un om sărman găseşte aruncat în ploaie un Abecedar de către un copil rău şi-l duce acasă, pentru copilul său care urma să meargă la şcoală pe clasa întâi.

Peste ani şi ani acest copil ajuns profesor universitar de mare renume, îşi găseşte în rafturile unui anticar vechiul său Abecedar tare zdrenţuit şi-l duce la un legător să-l lege şi repare pe cât îi este cu putinţă. Peste câteva zile, foarte fericit, îl duce acasă şi îl aşează în raftul principal al bibliotecii sale, între enciclopedii. Peste noapte se iscă o ceartă între enciclopedii şi Abecedar, întrebându-l pe acesta cum îşi permite să stea între ele care cuprind cultura şi ştiinţa lumii din atâtea secole, el un biet Abecedar jerpelit. Nimeni nu-i ia apărarea decât Sfânta Scriptură: Are dreptate – zice Sfânta Scriptură. Toate cărţile sunt aici mulţumită Lui”.

Cartea se citeşte cu folos intelectual şi cu reală plăcere, pentru că autorul scrie direct, fără opintiri stilistice şi contorsionări argumentative care îngreunează inutil lectura.

Ion BUZAŞI