Faţă în faţă cu scriitorul Dumitru Munteanu

REP.: Domnule Dumitru Munteanu, aţi scris până acum şase romane, cinci volume de proză scurtă, trei volume de istorie literară, două de eseuri şi două de publicistică, în total 18 cărţi. Este o cifră impresionantă ce vă situează printre cei mai productivi scriitori dintre cei care trăiesc astăzi în urbea noastră. Aţi avut curiozitatea să calculaţi câte pagini însumează cărţile d-voastră?

-DM.: La sugestia unei persoane ce “mă cultiva” în urmă cu oarecare timp am făcut acest calcul şi am constatat că volumele mele însumează aproape 5000 de pagini. Pare o cifră mare dar cred că atât numărul cărţilor scrise cât şi al paginilor este relativ mic pentru un om care îşi face din scris un ideal şi o profesie.

-REP.: Ce ne puteţi spune despre cărţi?

-DM.: O revedere succintă a vieţii mele literare ar arăta astfel: la 18-20 de ani aveam scrise cinci cărţi; la 30 de ani debutam în revista România literară, la 36 de ani a avut loc debutul meu în volum la Editura Cartea Românească, în 1991 înfiinţam Editura George Coşbuc, prin 1996 revista “VIAŢA-AZI” iar în anul 2003 revista Litera Nordului, ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor. Între timp am scris… am scris, până când am reuşit să “adun” cele 18 cărţi…

-REP.: Care dintre cărţile scrise vă este cea mai dragă?

-DM.: Dragi îmi sunt… toate. Totuşi, parcă simt ceva mai mult pentru romanele de tinereţe “ÎNTEMEIETORII” şi “ULTIMUL ÎNGER”, dar şi pentru cele două volume de istorie literară “GEORGE COŞBUC, DINCOLO DE CUVINTE”.

-REP.: Acest “George Coşbuc…” este cu adevărat remarcabil. Cât timp v-a luat realizarea celor două volume?

-DM.: Redactarea propriu-zisă a durat circa trei luni de zile. Documentarea şi prelucrarea materialelor a durat însă ani lungi.

-REP.: Cum a fost primită cartea despre Coşbuc?

-DM.: Relativ bine. S-au scris câteva cronici, unele au fost publicate, altele nu le-am făcut publice deoarece nu sunt dintre cei care imediat ce “nasc” două fraze fug cu ele la ziare (precum găina cu mărgica din povestea lui Creangă). Cred că rolul unui scriitor este să scrie cărţi iar al cititorilor să le citească, dacă doresc. Important este să scrii despre şi pentru oameni, să trezeşti în sufletul acestora sentimente, să-i provoci în căutarea adevărului. Cu alte cuvinte, să aibă o conştiinţă social puternică şi convingeri pe măsura acesteia.

-REP.: Adevărul… Constatat că în cărţile d-voastră cuvântul adevăr este des folosit: “Nevoia de adevăr”-titlul unui eseu , dar folosiţi şi îndemnul lui Isus Cristos: “Îndrăzniţi! Adevărul vă va elibera” ca motto la “STELE UCISE”. Chiar credeţi în adevăr? În dreptate?

-DM.: Nu sunt un naiv şi ştiu că fiecare om îşi are adevărul său ce poate fi altul decât al semenului de alături. Eu cred în adevărurile mele ce derivă din morala creştină, de aceea mi-am asumat riscul de a le scrie/rosti în toate cărţile mele. Atât în romane, povestiri, cât şi în cărţile de istorie literară. În cei 60 de ani de viaţă am învăţat că în final (oricât de târziu ar veni acesta) adevărul iese la lumină, chiar dacă l-ar acoperi milioane de minciuni. Iar adevărurile din cărţile mele sunt simple: despre oameni, despre evenimente, despre viaţă. Nu am putut trece cu vederea uciderea a sute de mii de ţărani şi intelectuali români între anii 1945-1989 şi am scris parte din volumul “CLIPE FURATE TIMPULUI”; nu am reuşit să trec cu seninătate peste masacrarea a sute de scriitori şi academicieni şi am scris volumul “STELE UCISE”, arătând, bineînţeles, cu degetul, spre cei pe care eu îi consider vinovaţi (nu mai mult sau mai puţin, pentru că vinovăţia este o noţiune singulară, limpede şi precisă), indiferent dacă pe cel vinovat îl admir ca intelectual şi/sau scriitor. Cărţile mele sunt strigăte de durere ale unor adevăruri ce întind şi astăzi degetele de sub straturi numeroase şi groase de minciună şi de indiferenţă. Aceasta, vorbind despre trecut. Dar cu aceeaşi unitate de măsură am tratat în cărţile mele şi societatea socială, politică şi literară de astăzi, asumându-mi riscurile respective, deoarece este ştiut că noi, cei de astăzi, indiferent că suntem scriitori, oameni politici,etc., suntem atât de sensibili şi de importanţi încât nu suportăm decât laudele. În rest, să nu fim atinşi nici cu o floare…

-REP.: Sunteţi o prezenţă mai mult decât discretă în viaţa literară bistriţeană. Nu daţi interviuri la televiziunile locale, acesta, se pare, este primul interviu acordat unui ziar din Bistriţa, vă văd rar la lansări de carte şi/sau evenimente mondene. Doar din când în când, semnalul unei noi apariţii editoriale avându-vă drept autor.

-DM.: Este adevărat. În primul rând vreau să vă spun că sunt foarte ocupat cu activitatea editorială. Apoi trebuie să-mi scriu şi cărţile mele. Iar timpul ce mi-a mai rămas este atât de scurt… Până acum aproape doi ani a fost destul de bine, am avut o existenţă literară liniştită, neamestecându-mă în nici o grupare (delicat spus) literară din urbe. De doi ani de zile, odată cu invitaţia de a face parte din Societatea Scriitorilor Bistriţeni (unde am fost ales chiar vicepreşedinte, evident, o funcţie fără rost!) şi în Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, situaţia mea s-a schimbat. În rău. Liniştea mea s-a dus pe apa sâmbetii. M-am trezit încolţit de ură şi invidie, înconjurat de minciună şi bârfă, de energiile negative ale unor frustaţi ce veneau să-şi plângă amarul neîmplinirilor sociale şi literare pe umerii mei. În plus, aderarea mea la LIGA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA, pe fondul unor mari dezamăgiri dar şi a unor insistenţe identice din partea unora, mi-a adus şi mai multe belele pe cap, făcându-mă să regret zilele de altădată, când îmi vedeam de Editură şi cărţile mele. Oricum, vreau să profit de ocazie şi să anunţ public, încă o dată, că am DEMISIONAT DIN LIGA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA, DIN SOCIETATEA SCRIITORILOR BISTRIŢENI, DIN SOCIETATEA SCRIITORILOR JUDEŢULUI BISTRIŢA-NĂSĂUD şi din SOCIETATEA SCRIITORILOR CREŞTINI DIN ROMÂNIA, organizaţii al căror membru am fost. Ca să evit o altă întrebare ce, cred, vreţi să mi-o puneţi, vă spun că mi-am dat demisia din acestea pentru că, eu am crezut sincer că sunt cu totul altceva decât s-au dovedit a fi.

-REP.: Da, dar nu aţi amintit de Uniunea Scriitorilor. Trebuie să vă felicit?

-DM.: Nu vă grăbiţi cu felicitările. Este adevărat că, în urmă cu ceva timp, Comisia de validare a Uniunii a aprobat accederea mea în această organizaţie scriitoricească, pentru care am, de altfel, tot respectul. Însă vreau să vă spun că am mai fost primit/validat şi în urmă cu trei ani de zile, după ce, vreme de vreo 8-9 ani, mi s-a tot “rătăcit” dosarul. Aceste lucruri au reuşit să-mi creeze amărăciuni, deziluzii şi neîncredere, provocându-mă să-mi exprim în cărţile mele nemulţumirea faţă de aceste stări de lucruri (şi altele) Tot ceea ce am scris însă face parte din acele adevăruri la care nu pot să renunţ, aşa cum nu am renunţat la ele nici în perioada anilor 1982-1989, când, în urma apariţiei povestirii “SCAUNUL” am fost implicat într-un scandal politic, complicat apoi cu aşa-zisa Revoluţie de la Şanţ, când, se pare, eu şi povestirea mea (revista România literară a circulat în toată Bistriţa şi nu numai) am instigat locuitorii comunei unde funcţionam la revoltă socială. Consecinţele au fost drastice: mi s-a interzis accesul la susţinerea gradelor didactice, am fost obligat să părăsesc localitatea, soţia mea nu a mai primit, câţiva ani, nici un serviciu. Vreme de 7 ani am fost mutat de la o şcoală la alta, pe toate Văile Sălăuţei, timp în care, lună de lună, organele politice judeţene îmi cereau să mă declar vinovat de instigare la “tulburarea ordinei publice”, lucru pe care, la fel de constant l-am refuzat, totul sfârşindu-se cu Revoluţia din 1989. În plan literar am fost “sfătuit” să nu mai frecventez Cenaclul George Coşbuc, o vreme (lungă). Aşa cum nu am renunţat atunci la principiile şi adevărurile mele nu pot să renunţ nici acum şi nu voi renunţa niciodată. Şi cum nu ţin neapărat (aşa cum aţi văzut prin cele patru demisii de mai sus) să fac parte din anume organizaţii dacă accederea este condiţionată, nu de valoare şi muncă, ci de poziţia de aplaudac şi linguşitor de serviciu, nu am în privinţa aceasta nicio problemă…

REP.: Revenind la volumul d-voastră “PRETEXTE LITERARE”. A stârnit scandal, discuţii, uri, ameninţări. De ce?

DM.: Doresc să vă spun că nu volumul în întregul său a provocat aceea agitaţie ci un anumit număr de pagini intitulate “ÎN CĂTAREA NEMURIRII”. Este o descriere romanţată a turneului de promovare în Europa a Antologiei Scriitorilor Bistriţeni. Scrisă ca o glumă literară, e adevărat puţin (foarte puţin) ironică şi sarcastică, iată, i-a supărat pe unii; poate pentru confirmarea proverbului “să nu atingi nici cu o floare” şi determinându-mă să mă întreb ce atitudine vor avea faţă de mine, după ce voi publica volumul la care lucrez, intitulat “O PRIVIRE CRITICĂ ASUPRA LITERATURII ACTUALE BISTRIŢENE”, ce va fi o lucrare de critic literară adevărată, obiectivă dar reală, fără aprecieri aplaudace, colegiale şi de complezenţă? Nemulţumiţii vor aprinde un rug în mijlocul oraşului şi vor arde cartea? Mă vor “turna” la Organe? Oricum, eu mulţumesc pentru publicitatea gratuită pe care au făcut-o cărţii mele, ce s-a vândut ca pâinea caldă, întregul tiraj epuizându-se (deja tipărim a doua ediţie, adăugită cu reacţiile, manifestările şi turnătoriile celor implicaţi şi vreau să spun că aş cere fără resentimente scuzele publice care mi se tot solicită, dacă aş fi nominalizat în povestirea mea o anume persoană. Nu pot însă cere scuze unui personaj fictiv, chiar dacă cineva pare să se fi recunoscut în el.

REP.: Ce proiecte are în derulare scriitorul Dumitru Munteanu?

DM.: Aceasta este o întrebare ce îmi place cu adevărat. Proiectele sunt multe. Am trei cărţi în diferite stadii de redactare: trilogia, “ÎNTOTDEAUNA SPERANŢA”, din care primul volum “PARADISUL PIERDUT” este finalizat, apoio altă carte, în două volume “JURNALUL UNUI POLITICIAN DE PROVINCIE”, al cărui prim volum este şi el aproape gata şi, cel care va apărea în curând, “SCRIITORI BISTRIŢENI LA FRONTIERA MILENIULUI 3-DICŢIONAR CRITIC”.

REP.: În ce stadiu de lucru se află Dicţionarul?

DM.: Redactarea este destul de avansată; am introdus deja mai bine de 170 de scriitori, materialele se adună însă destul de greu. Intenţia mea a fost să aduc la zi activitatea literară a celor incluşi în Dicţionar. Doresc să realizez un Dicţionar cât mai complet şi la zi, fără resentimente, şi fără să omit vreaun scriitor dintre cei care aparţin perioadei literare propuse.

REP.: La finalul discuţiei noastre vreau să vă întreb dacă va influenţat cineva în devenirea D-voastră, dacă vă simţiţi obligat să mulţumiţi cuiva pentru toate realizările scriitoriceşti?

DM.: Fireşte. Mai întâi lui Dumnezeu. în care cred cu toată convingerea, cel care m-a înzestrat cu acest har; apoi familiei, soţiei mele, cea care mi-a suportat alegerea acestei, să-i spunem, cariere. Şi în mod special celor doi scriitori adevăraţi, ce mi-au direcţionat activitatea înspre literatura pe care o scriu: primul, George Ivaşcu, ce mi-a acordat girul său publicându-mă în România literară şi spunându-mi că un scriitor trebuie să ţină de adevăr cu dinţii, să aibă coloană vertebrală, să nu renunţe niciodată la convingerile sale şi să scrie despre şi pentru oameni; al doilea, Mircea Ciobanu, cel dintâi editor al meu, un om şi scriitor integru (spre deosebire de alţii ce mi-au ţinut cărţile ani de zile pe la Edituri: la Dacia (chiar dacă în 1988 aveam angajamentul publicării a două dintre ele), Cartea Românească (ANOTIMPUL VIPERELOR) Albatros (unde mi s-a cerut să modific romanul ULTIMUL ÎNGER deoarece personajele principale, doi roboţi, prea semănau cu tovarăşul şi tovarăşa) şi Eminescu (unde un anume redactor m-a dus cu vorba ani la rând spunându-mi că mi s-a pierdut maniscrisul romanului “ÎNTEMEIETORII”, ca, după ce am răscolit două zile prin dulapurile cu manuscrise, să-l găsească în… sertarul biroului său!).