În februarie 1936, corul Căminului Cultural din Leșu impresiona publicul din București

     În publicația „Solia – Tovărășiei Căminelor Culturale din jud. Năsăud”, anul II. Nr. 11 – 12 din 1937, domnul Gh. Macarie a scris un articol cu titlul „Ziua Leșului”                                                              „

"Sunt ceasuri în viața Căminelor Culturale care nu pot fi trecute cu vederea, chiar atunci, când vălmășagul preocupărilor de toată ziua, pentru moment te face să le privești ca pe toate celelalte. Ți-e deajuns, totuși ca să fi luat parte sufletească la asemenea evenimente din viața Căminelor, pentruca să-ți rămână întipărit în minte pentru totdeauna și să le dai ca pildă pretutindeni.

  Căminul din Leșu în arhiva noastră a fundației, este trecut ca unul din primele Cămine înființate în primii ani de la crearea Fundației. Răsărit dintr-o chemare înțeleasă și firească a timpului, el și-a urmat drumul încet, fără să țină seama de evenimente și lipsuri.

    În anul 1934 se trimite o Echipă Regală studențească. A venit echipa ca să îndemne pe Căminiști la muncă nouă cu program nou. Și Căminul din Leșu, ca toate Căminele din satele noastre, avea lucruri frumoase făcute, altele începute numai, trebuiau oameni pregătiți pe anumite branșe pentru a scoate la iveală aceste lucruri. Printre lucrurile frumoase făcute de Cămin a fost și înjghebarea unui cor de țărani. Românului îi place să cânte și mai ales celui de la munte. A cântat corul din Leșu la biserică, la șezători, după cum îmi spunea un gospodar, dar numai în sat la ei, dincolo de granița satului n-a trecut, căci, de, trebuiau parale și Căminul nu avea.

    Dar iată că Dumnezeu are grijă de toți acei care muncesc și nu-i uită cu mila lui cea mare.

    În luna lui Februarie 1936, în iarna pe care au mâncat-o lupii, într-o zi slotoasă, cu ploaie, cu ploaie de primăvară, se coborau din tren, în gară la București, un grup de românași din graniță cu cușme țuguiate, cu trăistele în băț și cu nevestele alături.

    Venea primul cor al unui Cămin Cultural al Fundației noastre, să cânte la radio ca să se audă în țară și în afară, primul cor care trebuia să introducă opinca și catrința pe scena celui mai mare teatru din București, Aro. Să le cânte domnișorilor cântece de leagăn tărăgănate și încete să nu se sperie pruncii, mai vesele și săltărețe cum îi plac cum îi plac românului. A cântat în fața celei mai pline săli ce s-a văzut vreodată la vre-un spectacol. Și a scos lacrimi de bucurie la unii, de durere la alții. Se simția, cum cântă țara întreagă, țara cea de la țară, prin gurile lor.

     A cântat apoi și elevilor de la Seminarul Central, unde erau găzduiți. Se împrieteniseră atât de mult elevii cu coriști, încât în cinstea lor, au cerut conducerii școlii, să dea o serbare cu cântări numai și numai ca să-i facă să mai cânte și ei, căci tare le mai plăcuse.

    Au cântat și la radio. Și multe vorbe bune și de laudă li s-a adus lor, dar și Societății de Radio că s-a gândit să mai aducă și coruri țărănești să mai cânte.

    Scriitorul acestor rânduri nu e grănițer, nu știe nici obiceiurile și nici locurile așa de bine pe unde acești românași învață să cânte. Dar mărturisesc că acele zile petrecute cu ei, acele clipe dela serbare în auzul cântecelor de graniță, au fost cele mai puternice din viața mea.

    Am umblat cu ei prin tot Bucureștiul. În mijlocul lor când eram, nu mă mai simțiam în București, ci undeva la joc în, sat.

    Ne-am fotografiat cu toții și am luat câte o fotografie de amintire căci asemenea lucruri nu se întâlnesc des.

    Câtă mândrie a dus acest cor în graniță. Cu câtă râvnă de muncă pentru Cămin și cu câtă mulțumire sufletească s-au întors acești munteni la casele lor! Câtă încredere nouă trebuie să aibă în Cămin! Cât îndemn au dat și celorlalte cămine ca să poată avea și ele ziua lor!

    Și în graniță au început să se vadă rezultatele: Căminele cele mai multe, confederația, Revista etc.

    Căminul Cultural din Leșu și-a avut ziua lui care va trebui scrisă cu litere de aur în Cartea Căminului.

    Fie ca și celelalte Cămine din graniță și de pretutindeni să-l urmeze.”  

                Valer Petrehuș