La noi

A fi intelectual

Ştiu de la Adrian Marino că intelectual nu este omul care deţine o diploma, ci acela care creează în domeniul spiritualului, al culturii, al civilizaţiei . Important este, aşadar, verbul „a crea”. Enunţul acesta este un preambul la o poveste recentă de la Maieru.

Domnul Sever Ursa are la Maieru două locuri de şedere, meditaţie, de vis, scris şi dialog cu lumea: la propria-i casă – unde îl „păstoreşte” (nu e tocmai sănătos şi nici anii nu sunt prea uşor de ţinuţi pe spinare) admirabila sa Doamnă, Doina Ursa; şi la Muzeul „Cuibul visurilor”, pe care îl dăltuieşte de zeci de ani (ar fi fost potrivit să zic: de o jumătate de secol).

Sunt localităţi în lumea satului românesc ale căror nume, dacă le rosteşti, se asociază îndată cu numele unei personalităţi distincte şi distinse. Astfel, zici Siliştea-Gumeşti, desigur că apare în zarea satului chipul lui Marin Preda; zici Hobiţa – asta înseamnă Constantin Brâncuşi; Drăguşin ? – da, Ion Codru Drăguşanu; Şiria ? – Ioan Slavici; Runcu Salvei? – fără îndoială, faimosul poet Vasile Dâncu. Ş.a.m.d. Deopotrivă, iată: Maieru – imediat ţâşneşte numele lui Liviu Rebreanu, dar şi al contemporanului nostru – Sever Ursa.

Deunăzi, domnia sa a ţinut să mă poarte prin câteva saloane ale muzeului, unde, ici-colo, se află vitrine care alcătuiesc 11 secvenţe ale recentei expoziţii (şi care va fi disponibilă până la sfârşitul anului în curs): „Astra 150, în cărţi şi reviste.” – toate exponatele aparţinând arhivei sale personale. „Am adunat cărţi de o viaţă – îmi spune - şi am fost bibliotecar la 11 biblioteci. După familie, cartea e a doua mea dragoste.”

Pe palierul de la etaj, ne întâmpină vitrina cu cele mai vechi tomuri din spaţiul muzeului şi, presupun, unicate în perimetrul judeţului. Dl. Ursa ţine să remarce „Triodul” din 1761 şi un „Evangheliar”, cu coperţi ajunse negre, şi despre care îmi explică: E atât de negru şi vechi, fiindcă ţăranul din zonă, ştiutor de carte, îl ţinea după curea sau în sân, „până treceau puhoaiele”. Eu, mirat: „Ce puhoaie?!” Îmi răspunde insinuant: „Păi, ba tătarii, ba, de la o vreme, prietenii roşii… de la Răsărit.”

Tot din această vitrină îmi atrage atenţia „Lepturariu românesc” (1861), două volume, din cele trei, menţionând augustul meu ghid, cu un accent afectuos: „Vă daţi seama? Din acesta a învăţat Eminescu”. Apoi, despre volumele 2,3,4 din „Erotoclitul” lui Anton Pann (poveşti de dragoste în versuri) Dl. Ursa pretinde că „sunt o raritate bibliofilă, în mod sigur”. Reţin, de asemenea, pentru notiţele mele de… învăţăcel, „Începutul vecerniei” (1882) şi „Propăvedenii pentru îngropăciune” (cca 1820) a episcopului Ioan Bobb.

La secvenţa cu dicţionare, scoate de sub sticla vitrinei (ca să-l pipăi şi să-l răsfoiesc) un enorm dicţionar greco-german (donaţie a lui Iustin Ilieşiu). Am plăcerea să văd şi un exemplar din 1914 din celebrul serial „Dicţionar Şeineanu.”

O altă secvenţă: reviste vechi, apoi vitrina cu cărţi didactice şi manuale şcolare din perioada 1812-1900. Am văzut astfel primul manual de geografie (1812), dar şi tăbliţe de ardezie („caietele” elevului de altădată) şi clopoţelul şcolii, ale cărui clinchete le va fi ascultat şi copilul Liviu Rebreanu.

O secvenţă este dedicată lui Iustin Ilieşiu (pe care Sever Ursa îl iubeşte foarte tare, nu întâmplător a scris şi o carte cu/despre el) – de aici reţin, de asemenea, ceea ce nu am văzut decât din reproduceri, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” (1838), a lui I. Heliade Rădulescu.

Amfitrionul mă opreşte, în continuare, la arhiva cu publicaţii ale Societăţii Culturale „Liviu Rebreanu”. După ce mi se arată ediţia completă „Vatra – revistă învăţătorească din judeţul Năsăud”, augustul cărturar deschide intrarea în pridvorul muzeului, de la etaj, ca să îmi arate masa pe care a fost redactată la Maieru primul număr al acestei reviste. („Să sparie gândul” – vorba cronicarului, câtă pasiune pentru document şi ce conexiuni între lucruri poate să înfăptuiască acest Domn al culturii româneşti!). Să nu uit, tot la secvenţa aceasta a expoziţiei am văzut pentru prima oară o cărticică liliput (donată de Fanny Rebreanu), de dimensiunea 3/2 centimtri. Conţinutul, culmea! Poezii de I.L Caragiale. Emoţia mea era stârnită de dimensiunile unei astfel de isprăvi tipografice; altfel, ştiam (Al. Raţiu, care ni se alăturase în acest periplu fascinant, remarca „Puţini însă ştiu asta„) că Nenea Iancu scrisese şi poezie.

Am văzut şi alte secvenţe, cu dulapuri şi vitrine, cuprinzând, de pildă, o parte din biblioteca Liviu Rebreanu, biblioteca franceză, reviste româneşti de cultură (nu puţine dintre ele fiind exemplare cu nr.1 de la apariţie)

În final, Domnul Sever Ursa mi-a rostit o frază copleşitoare: „Aici îi învăţ pe copii cum se ţine o carte în mână, cum se mângâie o carte şi ce înseamnă deliciul răsfoirii unei cărţi.” Doamne, ce distanţă păguboasă între carte şi perversiunea nocivă a internetului!!!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5