A fost relansat Dumnezeul cel mort

Recent, cunoscuta editură Karuna, din Bistriţa, în faţa unui auditoriu colorat, l-a relansat pe celebrul filosof anticreştin şi ateu, Friedrich Nietzsche. Cam toată filosofia sa se pliază pe, „Creştinismul este o morală de sclavi” şi vede Supraomul ca o „voinţă ultimă a condiţiei umane”, iar „Dumnezeu este mort.”
Să vedem ce mai zice marele filosof german. El pleacă de la premisa voinţei de putere şi pune în primă imagine lupta instinctelor, a impulsurilor, văzănd conştiinţa ca o percepţie tardivă a efectelor acestui joc al unor entităţi, forţe subconştiente. Filosoful anticreştin german vede o deosebire între morala celor slabi şi morala celor puternici, valorile umanitare, altruismul, mila, sunt până la urmă nişte valori prin care omul ajunge să se renege pe el însuşi, pentru a-şi crea o aparenţă de frumuseţe morală şi să se convingă de superioritatea sa. Nietzsche nu este de acord cu ideile de civilizaţie şi de democraţie şi critică aspectele culturii moderne.
Prin anii 1920, nazismul german şi fascisml italian revendică opera lui Nietzsche, interpretând sec „voinţa de putere” în cuantumul doctrinei lor totalitare.
Nietzsche este un precursor al curentului post modernism şi vine cu deviza că nu există un miez, un centru de la care s-ar revendica valorile general umane, ajungându-se astfel la fărâmiţarea valorilor, concept primordial în curentul post modernist. A avut o vocaţie pentru „Lumea ca voinţă şi reprezentare” a lui Arthur Schopenhauer.
„Esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere”, a afirmat filosoful german, puterea devenind esenţială pentru afirmarea individului. „Creştinismul este o metafizică a călăului...Pedeapsa are scopul de a-l face mai bun pe cel ce pedepseşte. Iubesc pe cel ce-şi pierde virtutea, căci virtutea este voinţa de a pieri.”
Supraomul lui Nietzsche, model antropologic încă inexistent, pilon de forţă al sistemului de gândire nietzschenian. Pentu ca specia umană să supravieţuiască îi trebuie nişte condiţii antinaturale, filosoful considerând că în adâncul fiinţei sale, omul este o fiinţă ratată, un bolnav, pentru simplul motiv că nu-şi valorifică instinctele, conştiinţa lui falsifică voinţa de putere. Omul este ratat ca fiinţă liberă, ne spune filosoful german care ne dă şi un scop al vieţii, sensul ei, care nu pot fi oferite de un principiu moral, ca nişte ultime formalităţi ale naturii. Pentru că sensul n-are voie să reprezinte niciodată un „în sine” al lucrurilor, ci doar ceea ce valorează în el şi pentru că voinţa de putere determină finalitatea şi nu finalitatea determină voinţa de putere.
De frică ca omul să accepte sentimentul puterii, ar fi apărut religiile ca un fel de necesitate psihologică umană de a se raporta la un ceva înalt, superior. Filosoful spune că, creştinismul este o slăbiciune, o lipsă de forţă şi este vinovat de imaginea dezolantă a lumii precum şi lipsa de speranţă a acesteia.
Este, după părerea mea, o depresie serioasă a acestui sistem de gândire, este uimitor ce afirmă marele filosof, adică tocmai creştinismul ucide speranţa omului, a creştinului, atunci ce este raiul, ce este mântuirea omului, ce este Dumnezeu, nu această fabuloasă speranţă pe care o au toţi creştinii de a ajunge într-un loc atât de înalt?! Atunci de ce mai trăim? Care este scopul, sensul acestei vieţi trecătoare? Să ne burduşim burdihanul, să devenim robii instinctelor primare, să călcăm pe alţii în picioare ca să-i robim? Ce milă, ce altruism, ce iubire, să fim tari ca animalele junglei, şi să ne comportăm ca ele, nu-i aşa?
Nietzsche are tupeul să ne spună că, creştinismul dezvoltă sentimentul de duşmănie faţă de realitate, faţă de impulsurile naturale ale omului, şi să decreteze „moartea lui Dumnezeu”, ne mai spune despre lipsa de sens a valorilor şi idealurilor şi că fundamentul valorilor este de fapt nimicul. Marele filosof nu este de acord nici cu Darwin, care susţine că principiul vieţii este utilitatea şi conservarea, principiul vieţii ar fi creşterea puterii şi toate elementele care vin la conservarea individului sunt piedici care îi stopează evoluţia.
Nietzsche are un suveran dispreţ pentru democraţie, pentru mulţime. Supraomul său presupune moartea lui Dumnezeu, iar setea, pofta de dominare, egoismul sunt elemente prin care filosoful respinge orice formă de supunere faţă de orice autoritate. În numele egoismului, Nietzsche declară rituos, „Nu umanitatea, ci supraomul este ţelul!”
Eu ştiu un singur lucru, nu „Dumnezeu este mort”, Dumnezeu este cât se poate de viu şi aşa va fi mereu, mort este Nietzsche şi aşa va fi mereu.