Gânduri la 100 de ani de Andrei Mureşanu

Fiecare zi are o poveste. Fiecare om are o poveste. Fiecare profesor de la Colegiul Naţional ,,Andrei Mureşanu” are o poveste.Fiecare elev de ieri şi de azi de la Colegiul Naţional ,,Andrei Mureşanu” are o poveste.

Vineri, 25 mai 2012. 100 de ani de Andrei Mureşanu. Arc peste timp. O zi cu emoţii puternice.

Ca fost absolvent de Andrei Mureşanu, profilul chimie-biologie, a fost o zi aşa intensă. M-am întors în timp. Cu toate că manifestările au debutat în mod oficial, joi, nu am fost prezentă la deschidere. Politicieni peste politicieni, autorităţi locale, judeţene, cu care mă întâlnesc aproape zilnic prin prisma profesiei pe care o fac…plus, în această campanie, am ales să mă detaşez de isteria electorală.

Mi-am asumat un singur candidat, şi anume primarul Ovidiu Creţu, fost absolvent al Colegiului Naţional ,,Andrei Mureşanu”…nimic, nu e întâmplător până la urmă.

Dar, să revin la ziua de vineri. Totul a început la 8.30 cu ora de dirigenţie la clasa a XI-a E, profil bilingv-franceză. După doar trei ore de somn, emoţiile şi gândurile nu mi-au dat pace, fac un arc peste timp, cu ajutorul unui taxi, şi mă întorc la liceu…Mi se încredinţase ditamai postura de vorbitor. Încerc să-mi înghit ghemul de frică şi neîncredere.

Intru. Jandarmi, mulţi elevi, multe cămăşi albe, cravate albastre, profesori. O cursă deschisă. Fiecare pe culoarul lui. Eu hotărâsem să nu privesc nici în dreapta, nici în stânga.

Ştiam exact: etajul 1, sala C11, cabinetul de franceză. Întreb totuşi nişte eleve: stânga sau dreapta? Mi se răspunde, pe un ton cald :cabinetul de franceză: dreapta! Ciudat, în stânga, la câţiva paşi, e fosta mea clasă…Ezit! Mă decid totuşi, cabinetul de franceză, sunt pe ultima sută de metri cu timpul…

Mă întâlnesc cu Cristina Iurişniţi, dirigintele clasei a XI-a E. O prezenţă delicată, blondă, profesoară de limba franceză. Încetul cu încetul vin şi ceilalţi invitaţi. Profesoara de limba franceză Lucia Orehov, fosta colegă de generală, Anca Teodorescu, care a predat limba engleză la Andrei, oaspeţii francezi …şi prietena mea Codruţa, şi ea absolventă de Andrei. Prietenia noastră s-a legat după absolvirea liceului, în facultate. Îmi amintesc şi acum replica Codruţei: ,,Vai, îmi amintesc Carmen cum în liceu, în pauze, cum suna clopoţelul erai printre primii care se grăbeau să intre la clasă. Erai tocilară, aşa-i Carmen?”

Mimam doar. Nu am fost o tocilară. Am avut perioade şi perioade. În clasa a X-a a fost momentul maxim de rebeliune. Ameninţată de o corigenţă, de un val de absenţe nemotivate, de neînţelegeri cu părinţii şi unii dintre profesori, am revenit…mă pregăteam totuşi pentru facultatea de medicină, pe care din păcate, am ratat-o…

A început şi ora de dirigenţie. O caut din priviri pe frumoasa Denisa, eleva care a venit personal să îmi înmâneze invitaţia pentru a lua parte la ora de dirigenţie.

Nu o văd. Văd doar un băiat cu cârlionţi, cu ochi frumoşi, Radu, printre atâtea fete…şi Denisa, lângă el. Şi mulţi ochi curioşi aţintiţi asupra noastră. Fiecare îşi spune povestea. Începe doamna profesoară de franceză Orehov. Vorbeşte aşa calm şi pe un ton elegant, desprins din alte vremuri…

Şi vine şi rândul meu. Cu toate că sunt obişnuită cu genul acesta de situaţii, de la traininguri şi alte întâlniri similare, simt un şut în stomac…Încrederea în mine se clatină sub forma unei revolte. Nu vreau să le ofer lecţii de viaţă, nici să le dau sfaturi…în mintea mea se derulează discursul lui Steve Jobs ţinut la Universitatea Standford, cel mai firesc discurs pe care l-am auzit.

Le-am vorbit în cele din urmă…ce le-am vorbit rămâne doar între mine şi ei. Pot să vă spun că le-am spus doar să nu lase pe nimeni să le curme visele, să le taie aripile, să facă diferenţa între planuri şi vise…

Au vorbit şi Anca şi Codruţa. Cald, liber, firesc. Aflu lucruri noi despre Anca, dar şi despre Codruţa. S-a vorbit mult şi în franceză. A fost o oră despre încredere…

Am făcut acest ocol pentru că sunt convinsă că asta lipseşte astăzi mai mult decât orice. Încrederea. În noi. Unui elev ar trebui să i-o ofere profesorii. Şi poate noi, cei care am mers deja pe drumul acesta care nu se termină niciodată.

Sunt la fel de fragilă azi ca şi ieri, ca şi acum 16 ani, când am absolvit liceul. Doar că masca mea este perfectă. Nimic nu mă poate abate de la sensul ales. Doar experienţa mi-a dat încredere mai mult decât mă aşteptam…

Am coborât mai apoi în curte. Emoţii. Reîntâlniri. Profa de latină, proful de istorie, profi, profe, foste învăţătoare. Amalgam de stări. Foşti colegi. Mă bucur să îl cunosc personal pe Liviu Alexa. În liceu nu îl suportam, mereu le ştia pe toate, mereu avea ceva de spus…acum sunt fan. Îi citesc blogul. Liviu Alexa are condei şi el ştie asta. Liviu Alexa e un om liber.

Codruţa se revede cu fosta învăţătoare, doamna Raveca Blaga. Văd nişte lacrimi…Apoi, ne întâlnim cu Vio Simionca, cu Oana, cu Renee, cu proful de desen din generală, domnul Moţoc. Îi zic că şi acum mi-l amintesc în halatul albastru şi mai ales notele mici pe care le luam…pe merit. Eram catastrofă la desen. Proful zâmbeşte şi îmi spune că uite că mi-au prins bine, notele mici la desen: uite ce frumos ai crescut!

Aceeaşi replică o primesc de la profu de istorie, domnul Tompa. E greu să uit nopţile nedormite în care învăţam la istorie şi mai ales exigenţa domnului Tompa.

O văd mai apoi pe doamna profesoară de franceză Virginia Nuşfelean…E singurul profesor care a reuşit să mă cunoască cu adevărat. Chiar şi acum după 16 ani, discutăm aşa sincer şi firesc…Mulţumesc, doamna profesoară!

O altă bucurie: reîntâlnirea cu Oana Hoteiuc. Oana e frumoasă rău. E medic specialist chirurgie vasculară la Cluj. Schimbăm numere de telefon…avem atâtea lucruri să ne spunem. Promit să o caut când ajung la Cluj! Oana a fost singura mea prietena din liceu…

Acum e Codruţa. După liceu…dar din poveştile noastre care nu se mai termină, profii şi colegii din Andrei nu lipsesc…
Cam asta a fost prima jumătate a zilei de vineri! Concluziile le-am tras tot cu Codruţa la o cafea, la o terasă peste drum de Andrei.

Oricum, 100 de ani de Andrei mi-au făcut aşa bine…M-am convins pentru a n oară că m-am săturat de oamenii care trăiesc doar în stare de libertate, oameni aproximativi…Sunt alergică la ei. Am obosit.

De aceea, mulţumesc clasa a X I-a E, mulţumesc Cristinei, doamnei profesoare Orehov, Codruţei, Ancăi, Oanei, lui Liviu, profei de latină, profului de istorie, profei de franceză…şi Karinei, pentru fotografii şi pentru poveste.

Revin cu detalii legate de seara de vineri…