Gregor Samsa – ascensiunea în simbol

Subiectul pe care îl aducea, în 2001, în atenția cititorilor poetul Lucian Scurtu cu volumul de versuri Avatarii faraonului Gregor Samsa, după nuvela celebrului Franz Kafka (Metamorfoza, 1915), este preluat, iată, într-o altă paradigmă lirică și de poetul roșiorean Cornel Basarabescu, el alegând nu întâmplător un motto din Horia Roman Patapievici (Omul recent): „Este momentul când Gregor Samsa, după o noapte agitată de vise neliniștite, se trezește dimineața metamorfozat într-un uriaș gândac. Pe noi, oare, cum ne va găsi dimineața?” Întrebarea lui Patapievici este cea care rămâne să lumineze orizontul liric din volumul O zi din viața lui Gregor Samsa tipărit la Editura DavidArt din București în 2024. Și dacă Lucian Scurtu intersecta în volumul amintit orizontul antic cu perspectiva lumii contemporane spre a sugera o simetrie în care lumea, viața, moartea subzistă în reprezentările terifiante ale efemerității, la Cornel Basarabescu, în același registru al conștienței, urcă spre consistențele simbolului, îndepărtându-ne astfel de nuvela lui Kafla, efemeritatea și imprevizibilul clipei; timpul, curgerea ontică, omul ca ființă a propriului adevăr. La Kafka, Gregor Samsa, tânărul celibatar, singurul susținător al familiei sale, este nevoit să-și accepte statutul și corvezile slujbei, însă gândește protestatar intuind binele generic, confortul, huzurul până când, nu în consecință, se trezește într-o dimineață cu repulsia metamorfozării sale întrun gândac, în sensul biologic de ipostază a unui ciclu existential. Cornel Basarabescu, însă, se ipostaziază într-o metafizică a incertitudinii, în dialog divin, identificându-se în aceeași idee cu Gregor Samsa, dar fără a se revolta ca el: „…Se făcea că ziua țâșnea din craterul nopții/ și lava se revărsa doar prin ceilalți oameni./ Numai el se simțea golit și nu mai avea voie/ să se gândească dacă pentru el va veni seara.” (p.9). Semnele incertitudinii ontice nu sunt apăsătoare, ci se văd numai ca incitări relevante ale conștienței de tip hegelian. Parabola este, aici, o soluție a reflectării, fiindcă prin paradoxalul viziunii ei menține spiritul nuvelei kafkiene cu atât mai evident când se recurge la deloc banalizata înțelepciune populară, ca în cazul unui cunoscut personaj antonpannesc: „Casa lui Nastratin Hogea se află la marginea unei câmpii nesfârșite. Nu înțeleg de ce câmpia este nesfârșită, din moment ce are o margine…” (p.83). Înțeleptul este chemat să se pronunțe într-o pricină paradoxală: „Eu, fiind mort, nu mai puteam vorbi, iar el, fiind mai mort decât mine, nu putea să audă”(ib.) Pentru Nastratin, cauza devine simplă la mărturisirea argumentului minimal, dar suficient: „Eu nu am nicio pretenție. Doar vreau să ne spună de ce nu s-a urcat în tren când simțea că se apropie moartea de el. Și trenul a plecat acum câteva minute. Toată lumea a văzut”(p.84). Nastratin soluționează cauza în stilul bine cunoscut; îi trimite pe împricinați acasă și le cere să revină a doua zi cu fotografii din tinerețe. Revine doar unul dintre ei: „…Trebuie să fii fericit. Fericit și că ai apucat să îmbătrânești. Celălalt de ce nu a venit? – Celălalt nu mai poate veni. S-a uitat mereu în oglindă să vadă dacă poate înțelege cum trece timpul și dacă poate să vadă cum îmbătrânește omul în general. Iar în oglindă apărea una și aceeași imagine: un schelet. Și, de necaz, s-a ascuns de noi în acel schelet”(ib.). Oniricul, ca reflectare subconștient alegorică a diurnului banal, este totuși o formulă uzuală de reprezentare, o modalitate lirică pe care Cornel Basarabescu știe să o valorifice spre a mijloci intuiții sau prefigurând, astfel, în neverosimilul visului, idei altfel greu de argumentat: „Se făcea că/ Am plecat îngândurat pe străzile imaginare ale vieții/ […]/ Când m-am trezit, eram transpirat și nedumerit,/ Nu mai eram în patul meu,/ Căram pe străzi casa unui trup străin/ Și auzeam un glas care venea/ Dintr-o altă casă.? Era un glas ca aroma amurgului de țară./ M-am întrebat: Tot eu sunt?”(p.82). Sau: „Cine-a măsurat cu visul/ Drumul până la apus?/ Oare seva de-ntuneric/ Chiar în toate s-a ascuns?/ […]/ Astăzi drumu-ascunde pașii/ Că nu poți să mai măsori/ Nici cu viața, nici cu moartea/ Visul din care cobori”(p.12). Și contemplativul constatării trece ușor spre un dialog cu Dumnezeu de la nerelevanțe (Doamne, i-ai dat omului de toate, p.32; Femeia să fie fructul interzis, p.36 etc.) la revizuiri de concepție, de geneză: ”Eu las fereastra deschisă,/ Tu, Doamne, lasă cerul larg deschis,/ Numai așa pot fi mai aproape de mine/ Chiar dacă Tu Te îndepărtezi dinadins”(p.58). După ce a stat în mai tot sumarul sub semnul lui Gregor Samsa, ultimul poem din cartea lui Cornel Basarabescu, O zi din viața lui, este, simultan, o reflecție destinală, o examinare aspră a condiției umane și, prin urmare, un interogatoriu cu Dumnezeu încercând să afle esențialul: „Toată Noaptea m-am gândit că semăn cu Iov,/ Cel ales de Suferință și care ziua aștepta noaptea/ Să scape de chinuri, iar noaptea abia aștepta să vină/ Dimineața să scape de coșmaruri/ […]/ Nu ai decât să te rogi lui Dumnezeu. Și Gregor Samsa/ Nu s-a rugat, ci i-a reproșat lui Dumnezeu:/ -Doamne, m-ai făcut cândva după Chipul și Asemănarea Ta./ Acum de ce Te joci așa de crunt cu mine?”(p.93) și Gregor Samsa își înclină identitatea spre orice ființă reflexivă dorind să se sinucidă în oglindă „mai ales că ziua sa nu va avea niciun amurg.” Poetul Cornel Basarabescu, un migălitor printre cuvinte, impinge adesea semantica, prevăzător, la limitele posibilităților ei cu tentația absurdului (capăt al nemărginirii), numind inefabilul pe care îl caută undeva între adevărurile cuvintelor și exigențele cugetării comune: prieten la toartă, cioburi migratoare, viața depănușată, viteză, perfuzii, binoclu etc. spre altele care pătrund deja vertiginous în poetica postmodernismului românesc precum resetat, jet, stres, telefon, mobilă și câte vor mai fi. Tentația rostirii filosofice (partea a III-a poartă cartezian titlul: Întreb: deci, exist), veleitățile absurdului (capăt al nemărginirii) și adesea construcțiile surprinzător izbutite (delta de îngeri, curgătoare închisori, rafturi în infinit, botezat solemn etc.) sunt abilități ale poetuluicare se citește adesea prin România literară, Ramuri, Bucureștiul literar și artistic sau prin reviste provinciale nu mai puțin valoroase