Iar deasupra tuturora, va vorbi un criticel...

Cu siguranţă rolul criticului în lumea literară este foarte important.
Presupunem că acesta are autoritatea, rezultată din cunoaştere şi
obiectivitate, de a selecta, propune şi ierarhiza scrierile celor ce
visează la recunoaştere. Pentru că fiecare autor îşi doreşte ca opera
sa să fie receptată şi, cei mai mulţi îşi doresc să fie corect
ierarhizaţi. Critica de întîmpinare, destul de slab reprezentată la noi,
îşi face traba aşa cum poate: ba prin noile vlăstare critice, ieşite de
pe băncile facultăţilor, ba prin bunăvoinţa bătrînilor „mamuţi”,
destul de obosiţi pentru a mai gusta mlădiţe tinere, ba prin zbaterile
anonimilor critici, autoetichetaţi astfel, prin laboratoarele constituite
personal prin lumea virtuală. Dar nu despre critica de întîmpinare doresc
a scrie aici, ci, mai degrabă, de întîmpinarea criticii. Sau a criticilor.

Dacă scriitori îşi aşteaptă răbdători locul în arborele literaturii,
unii un cuib mai călduţ, alţii un cuib mai înalt, iar alţii pur şi
simplu un cuib, criticii literari îşi construiesc singuri cuiburile. Îşi
aleg o poziţie, marchează locul, apoi încep construirea cuibului. Şi
pentru că au nevoie de pene, de pene proaspete de scriitor, pentru că nu se
mulţumesc cu penle năpîrlite pe la diverse festivaluri periodice, devin
prădători. Unii îi seduc pe minori şi naivi, alţii pe lipsiţii de
talent dar cu bani, cei mai mulţi nu au pretenţii cînd selectează, pentru
aceştia doar cantitatea contează. Ştim cu toţii reţetele şi cum
funcţionează găştile. Pentru că cele mai multe relaţii devin
simbiotice, scriitorul şi criticul aproape siamezi, încît despărţirea ar
fi dureroasă, cu scurgeri de sînge.

Însă, printre criticii-păsări, trăieşte o specie mai deosebită. E
vorba despre criticii-şerpi. Ei nu au cuib, ei uzurpă cuiburile
scriitorilor, ale celorlalţi critici, ei ies din scorburi, se tîrăsc pe
pămînt, scuipă, muşcă, înghit. Sînt veninoşi de mici. Nu se dau în
lături de la a muşca călcîiul vreunui „mamut”. Profită de faptul că
mamutul nici măcar nu-l simte, şi că, chiar dacă l-ar putea zdrobi sub
talpă, acesta are treburi mai importante decît împotmolirea în ifose.
Criticii-şerpi insistă, încearcă să muşte mai sus, să devină mortali.
Devin agasanţi, desigur. Şi pentru că sînt tot mai mulţi, pentru că şi
ei şi-ar dori o ierarhie, aleg ţinte cît mai sus-puse pe care le surprind
cu atacuri tăioase şi scurte, mai cu seamă cînd acestea sînt moleşite.
Apoi se laudă peste tot, multiplică muşcătura la nesfîrşit, ameninţă
cu alte muşcături, atrag atenţia. Minorii, naivii şi alte specimene
lăturalnice privesc miraţi, cu genunchii înmuiaţi, gata-gata să-şi
dedice întreaga scriere criticului-şarpe, celui mai necruţător. Ce te
faci însă cu scriitorii recunoscuţi, canonizaţi, imuni la muşcăturile
palide ale şerpilor abia ieşiţi din găoace? Păi şi aceştia sînt
îngroziţi. Mai degrabă scîrbiţi. Pentru că, învăţaţi cu valori bine
ierarhizate, se simt asaltaţi de gunoaie urît-mirositoare. Şi în aceste
gunoaie cresc tufişurile în care atît scriitorii cît şi criticii îşi
caută cuibul. Pădurea s-a rărit, dar liziera mai are cîntec de
privighetoare.