Icu Crăciun şi Menuţ Maximinian, dând buzna în „Caiete Silvane”

Azi-mâine n-o să mai pot deschide o revistă de cultură (din cele de luat în seamă, fireşte!) fără să dau de numele lui Icu Crăciun. Mai ieri-alaltăieri, bunăoară, am deschis „Apostroful” Martei Petreu. Icu răspundea la o anchetă literară, despre cărţile citite în ultima vreme, sau cam aşa ceva. Parcă nu-l mai interesa nimic de ce se întâmplă în jurul său. El o ţinea pe-a lui: „Mierla neagră” de Radu Ţuculescu. Tocmai citise romanul şi îl impresionase atât de tare, încât îl recomanda tuturor, că musai să-l citească, că aşa şi pe dincolo. Apoi, în „Vatra” de la Târgu-Mureş, unde nu publică chiar orişicine, trebuie s-o spunem deschis. Icu Crăciun era şi aici prezent. Cu o evocare. A regretatului Alexandru Vlad, fost coleg de facultate la Filologia clujeană. Un Icu Crăciun solemn şi nostalgic. În „Mesagerul literar şi artistic”, tot el. Vorbind despre romanul „Precupeție de nebunii și tristeți” de Victor Ştir. Cu atâta aplicaţie şi siguranţă, de parcă el l-ar fi scris! Apoi în „Mişcarea literară” despre admirabilul volum omagial dedicat profesorului Ion Vlad, „Sub imperiul lecturii”. Dar asta nu e încă totul. Sâmbătă, caut, pe internet, „Caiete Silvane” (primul număr din acest an, abia început). Ediţia online, desigur, că cea printată rar se întâmplă să ajungă şi pe la noi. Când deschid revista, fix Icu Crăciun îmi sare în ochi! Proză de Icu Crăciun, chiar aşa scria. Fragment din romanul „Răfuiala”. Capitolul 6.
Mi-am şi adus aminte ce mi-a zis el cu ceva vreme în urmă. Că tocmai terminase un roman pe care vrea să-l încredinţeze lui Vasile George Dâncu, dar nu e decis asupra titlului. Încă mai are rezerve. Spune-mi despre ce e vorba, l-am întrebat. Şi Icu mi-a declarat ca la poliţie:
“Acțiunea acestui roman are la bază un caz real: Adriana Ardelean, o tânără profesoară de limba și literatura română, este violată de trei indivizi ordinari într-un tren de noapte pe ruta Salva-Vișeu. Scăpată ca prin minune cu viață, aceasta se împrietenește cu geologul Dinu Matei și, împreună, pornesc în căutarea și pedepsirea siluitorilor. În capitolul 6, tânăra fată are curajul să-i mărturisească inginerului, printr-o confesiune detaliată, calvarul prin care a trecut în timpul călătoriei, dar și după externarea din spital”.
I-am sugerat un titlu. Aşa a rămas!
Am citit şi eu fragmentul cu pricina. Pe nerăsuflate. Stranie poveste! Dar nu divulg nimic. Las cititorului plăcerea să caute revista şi s-o citească. “Pe viu”.
Pe urmele lui Icu Crăciun calcă vârtos şi mai tânărul său confrate Menuţ Maximinian. Rulând “Caietele…” (care ar trebui citite din doască în doască, cel puţin, această ediţie!), numa’ ce dau şi peste cel pe care, de la o vreme, îl întâlnim cam peste tot. Acum, în ipostază de cronicar. Încercând să ne dezvăluie “Farmecul discret al etnologiei”. Aţi ghicit! Este vorba de titlul unui volum semnat de Şerban Anghelescu (Editura Tracus Arte, 2013). Autorul, ne spune Menuţ, a fost cercetător la Institutul de Etnologie şi Folclor, iar după 1989, a trecut la Muzeul Ţăranului Român, tot ca cercetător, azi fiind şi profesor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti.
Aici, Menuţ Maximinian se simte ca acasă la el. Şi se dezlănţuie! Spre deliciul lecturii. E o cronică amplă şi “meseriaşă”, cum spun unii despre un lucru bine făcut. N-am să citez (din aceleaşi motive ca şi în cazul lui Icu Crăciun) decât finalul.
“O carte care adună, ca într-o oglindă, 40 de ani, în care Şerban Anghelescu aduce etnologiei, prin textile sale, o altă interpretare, într-o cheie în care se debarasează de cuvintele pompoase şi termenii rigizi, aducând în faţa noastră frumuseţea unei lumi.”
Vă mai zic o dată: Citiţi “Caiete Silvane”. Merită cu prisosinţă!