Începând un nou an...

Preotul Timoftei Găurean nu este la prima apariție editorială. Din când în când, vrednicul părinte ne oferă câte o mostră a unei intense activități spirituale și duhovnicești. Astfel că personalitatea autorului se conturează într-o aură polivalentă, dacă ținem seamă de activitatea sa, cunoscută și premiată în mai multe rânduri, în ceea ce privește transformarea lemnului în obiecte de cult, iar fotografiile sale dovedesc o dragoste nețărmurită pentru locurile și oamenii alături de care trăiește. Mai mult, casa parohială găzduiește, în urma strădaniei părintelui, un frumos muzeu în care sunt păstrate obiecte ce fac ca tradiția județului nostru, am putea spune, nu doar a satului Agrieș, să dăinuie prin timpurile acestea nu tocmai blânde cu trecutul și originile pe care tindem să le uităm cu o prea mare ușurință.
Însumând, constatăm că părintele Găurean caută în permanență miezul, esența în tot ceea ce întreprinde. Este un fapt pe care tot mai mult și tot mai des îl omitem în rutina năucitoare, să căutăm esența a ceea ce trăim, să trecem dincolo de aparențe și suprafețe. Fără a-și propune a fi didactic(ist), autorul oferă cărții la care voi face referireîn textul de față, această primă lecție prin însăși biografia sa.
Încă de la primele rânduri ale volumului „Zefirul de Miazăzi. Reflecții duhovnicești” (Editura „Cezara Codruța Marica, Târgu-Mureș, 2016”), este lesne de observat o intensă liniște interioară a scriiturii înseși, precum și o finețe a tonalității alese de autor. Scriitorul se apropie de cele ce urmează să fie scris cu strădania, meticulozitatea, dar și blândețea celui care șlefuiește lemnul pentru a-i oferi forme plăcute ochiului, mâinilor, minții și mai ales sufletului.
Desigur, toate reflecțiile părintelui sunt îndreptate înspre divin. Nu există palier al existenței omului care să nu poată fi raportat la Dumnezeu, la fel cum învățăturile biblice sunt, ne arată autorul, menite a-i servi omului și a-l păstra pe calea cea dreaptă. Iar dincolo de toate acestea, intuim cu ușurință faptul că, în esența sa, cartea este un amplu și sincer exercițiu de prosternare, un soi de pildă pentru felul în care se cuvine să ne apropiem (în rugăciunile sau meditațiile noastre) de divinitate.
Iar peste toate acestea plutește o tihnă încărcată de lumină. Chiar și atunci când își formulează spusele într-o manieră lapidară, închistată, reflecțiile par izvorâte din liniștea meditației, fapt care duce la o domolire a aspectului sentențios, grav. „Păcatul neascultării duce la orbirea sufletului”, scrie autorul la pagina 14, iar afirmația sa ne face să ne îndreptăm atenția înspre noi înșine, înspre propria interioritate, fără a percepe vreo urmă de acuză sau de blam în tonalitate. Mai mult, autorul nu creează un spectacol din vastele cunoștințe pe care, fără îndoială că le posedă. Exegeza religioasă este diluată cumva într-un lirism îmbietor, încărcat de pioșenie. Trimiterile la diverși autori creștini sunt integrate cu un soi de smerenie în corpul textului, fără ca ele să pericliteze în vreun fel tonalității sau liniei generale a cărții.
Și asta, pentru că, repet, părintele pare să refuze vreun rol didacticist evident. Invitația pe care ne-o face volumul acesta este adresată interiorității cititorului, iar nu aspectelor ce țin de exterioritate. Consider, cu riscul de a mă înșela, că părintele este unul dintre acei autori creștini care au sesizat că lumea în care trăim poate deveni un loc mai frumos și chiar mai bun doar atunci când sufletele noastre vor fi devenit mai frumoase și mai bune. Și, mai mult decât atât, sufletele oamenilor nu pot fi înfrumusețate în alt fel decât prin meditație și rugăciune. „Unde cauți în inima ta? Desigur, în adâncul ei.” (p. 14)
Astfel că, „Zefirul de miazăzi” poate fi deslușit ca un ghid într-un astfel de demers. Plecând de la Scripturi, părintele ne arată cum putem să ne aplecăm asupra lor, pentru a extrage ceea ce este folositor în orice situație ne-am găsi. Cu blândețea cu care și-ar sfătui enoriașii, părintele paroh se apleacă asupra Bibliei cu atenție, cu har, pentru a ne arăta cât de folositoare îi este omului, la fel cum întreg volumul ne indică măsura importanței unui dialog permanent cu divinul. De unde altundeva ar putea izvorî această seninătate, această liniște cu care privește autorul lumea? În spatele erudiției pe care o afișează cu modestie, înțelegem că se ascunde dragostea de semenii cu care împărtășește ceea ce știe și ceea ce este folositor.
„Zefirul de Miazăzi” este fără îndoială un volum numai bun de început un nou an. O carte care ne invită cu seninătate și delicatețe la meditație, la dragoste pentru semenii noștri, la rugăciune, la cumpătare, la curățenie sufletească!