(Interviu) Conf. dr. Cristina Bogdan, decanul Facultăţii de Litere din Bucureşti: Gândirea critică este cea mai importantă

 

         Conf. dr. Cristina Bogdan: - Obişnuiesc să le spun studenţilor mei că, aşa cum nu poţi să fii părinte în absenţa unui copil, aşa nu poţi fi profesor în absenţa unui elev sau a unui student. Noi, practic, intrăm în această piele de profesor pentru că avem în faţa noastră nişte oameni cărora va trebui să ne adresăm şi cred că e foarte important pentru noi, ca profesori, să învăţăm să ne repoziţionăm, să ne recalibrăm în funcţie de fiecare generaţie pe care o avem în faţă. Eu obişnuiesc să le spun studenţilor că, o dată la trei ani am din nou 18 ani, pentru că trebuie să pot să vorbesc pe limba lor şi primul exerciţiu pe care-l fac cu studenţii mei este acela de a înţelege unde se plasează ei. Cred că este extrem de important să jucăm mai întâi noi în terenul lor ca să-i atragem şi pe ei să joace în terenul nostru. Primele mele întrebări sunt legate de lecturile lor, de muzica pe care o ascultă, de filmele pe care le văd, de contextul lor socio-cultural, în aşa fel încât să ştiu cu cine stau de vorbă. Mi se pare extrem de important. Nu pot să fiu acelaşi profesor la generaţii succesive pentru că e clar că interlocutorul meu este diferit. Cred că acesta e marele pariu astăzi: să reuşim să ne adaptăm pentru că generaţiile actuale se schimbă foarte repede, sunt generaţii care-şi obţin informaţia pe mult mai multe căi decât o obţineau odinioară, sunt obişnuiţi să primească simultan, nu succesiv, informaţii, de pe diverse platforme, inclusiv din mediul online şi este provocarea adresată nouă, profesorilor, să reuşim să vorbim pe limba lor. .

         Conf. dr. Cristina Bogdan: - N-aş spune că a fost mai bine, aş spune că a fost diferit. Cred că fiecare generaţie are mai binele ei şi mai răul ei. Cred că există avantaje şi dezavantaje. Eu am terminat liceul în 1995, facultatea în 1999, iar masteratul în 2000 şi am intrat imediat la un doctorat. Erau nişte ani absolut efervescenţi, era perioada de după Revoluţie. Ne îndepărtasem suficient de mult de Revoluţie ca să înceapă să fie ieşiri în afară, să putem să cunoaştem spaţiul cultural european. Eu am avut şansa să fac un doctorat într-o co-tutelă româno-francez şi să cunosc mult mediul academic francez şi acest lucru mi-a oferit o deschidere pe care am folosit-o ulterior şi în relaţia cu studenţii mei. Diferenţa majoră cred că constă în felul în care ne selectăm informaţia. Noi eram oameni de bibliotecă. Stăteam foarte mult timp în bibliotecă. Îmi amintesc că la Facultatea de Litere, în minunata noastră sală de lectură, trebuia să ajungi mai devreme decât se deschidea sala ca să poţi prinde loc în sală. Noi mergeam pe la 7.30 dimineaţa, mai ales în sesiune, ca să fim siguri că obţinem un loc în sală şi că vom fi printre fericiţii care stau acolo să citească. Uneori stăteam chiar şi 12 ore, adică stăteam de la deschidere până la închidere în nişte condiţii care atunci nu erau la fel de confortabile ca cele de astăzi. Era destul de frig în sală, nu era foarte bine luminată. Între timp, sala a fost restaurată în 2012 şi arată mult mai bine. Cred că asta era diferenţa majoră. Noi eram „şoareci de bibliotecă”, eram oameni de carte, stăteam foarte mult în bibliotecă şi nici nu aveam alte modalităţi de a obţine informaţii. Ei astăzi îşi obţin informaţia de pe diverse canale, citesc foarte mult pe internet, au multe cărţi la un click distanţă. Pentru noi era vital să ajungem la bibliotecă şi să primim cartea. Ei astăzi pot primi PDF-ul unei cărţi sau pot citi un e-book sau o pot obţine de la un coleg, de la un prieten. E mult mai uşor pentru ei să ajungă la informaţii dar, în acelaşi timp, e mult mai bulversant, pentru că au la dispoziţie mult mai multe surse de informare.

         Conf. dr. Cristina Bogdan: - Aşa este. Plus că trebuie să-i învăţăm pe studenţi care sunt lucrurile adevărate şi care sunt lucrurile false. Eu predau într-un departament al ştiinţelor comunicării şi vorbim adesea cu studenţii noştri despre fake news, despre lucrurile care par a fi adevărate şi corecte dar care, de fapt, nu sunt. Cred că noi astăzi nu îi învăţăm pe studenţi o dimensiune informaţională, pentru că informaţiile din domeniile socio-umaniste se schimbă destul de mult. Cred că ceea ce îi învăţăm este un fel de a citi în realitate. Eu mereu le spun că au venit la Facultatea de Litere să citească nu doar cărţi vechi, ci să citească lumea în ansamblul ei, învăţând să citească imagini, îi învăţăm să citească texte, îi învăţăm să citească realităţi în comunicarea interpersonală. Practic, le dăm o grilă de lectură critică. Gândirea critică este cea mai importantă pentru că, la un moment dat, ei îşi vor face singuri şi selecţiile de informaţii, şi interpretarea informaţiilor, şi prelucrarea lor şi atunci e vital să ştie cum să citească informaţia.

         Conf. dr.  Cristina Bogdan: - Au răbdare, dar e diferită de a noastră. N-aş vrea să spun că nu mai au răbdare. E adevărat că trebuie să le menţii atenţia, iar studiile arată că astăzi atenţia e extrem de diminuată. Suntem capabili cam 12 secunde să fim cu adevărat atenţi la o realitate, din pricina faptului că suntem simultan pe mai multe platforme online. Când ai un telefon la care la un clic distanţă ai şi Facebook, şi Instagram şi Tik-Tok, şi ştiri, şi conversaţii cu prietenii ş.a.m.d., îţi este foarte greu să rămâi prezent şi atent la un singur flux informaţional. Practic, şi tipul nostru de lectură s-a modificat. Înainte era o lectură succesivă, iar astăzi avem lecturi simultane. Gândiţi-vă că lucrăm pe un laptop la un text şi, în acelaşi timp, ne deschidem o fereastră în care citim o informaţie, ascultăm muzică, vorbim cu cineva la telefon, deci, facem mai multe tipuri de activităţi cognitive simultan. Asta, pe de o parte, are şi avantaje, am devenit mult mai mobili intelectual şi facem mult mai repede nişte legături între realităţi, dar are şi dezavantajul că nu mai avem aceeaşi profunzime, nu mai avem aceeaşi aplecare serioasă asupra unei anumite realităţi în aşa fel încât să-i vedem toate formele, umbrele şi luminile.

         Conf. dr.  Cristina Bogdan: - Da, am avut şansa de a avea profesori extraordinari, atât în şcoala generală, cât şi în liceu şi facultate. Cred că am ştiut că vreau să devin profesoară undeva la graniţa dintre şcoala generală şi liceu. E adevărat că-mi doream să fiu profesoară de Limba şi literatura română în mediul preuniversitar. Mi se părea că a preda la liceu e varianta cea mai fericită, pentru că atunci încă avem de-a face cu nişte adolescenţi care sunt în formare şi pe care-i poţi modela mult mai bine. Ulterior, viaţa m-a condus diferit, spre mediul universitar şi nu regret această întorsătură a destinului. Cred că la mine a fost cu adevărat o vocaţie. De multe ori stau şi mă gândesc că nu mă văd, nu mă pot imagina făcând altceva. Această piele de profesor este una foarte adevărată, foarte autentică pentru mine şi mă simt bine în ea şi cred că dintotdeauna am fost aşa. Mi-am dat seama, rememorând lucruri că, în copilărie, învăţam, înţelegeam mult mai bine o anumită realitate în contextul în care încercam s-o explic altuia. Asta e dimensiunea pedagogică în sine. Atunci când încerci să explici, atunci când încerci să pui în cuvânt ceea ce tu te-ai străduit să înţelegi este deja modul tău de a da mai departe, de a transmite. Și cred foarte mult în acest a transmite, care poate vine și din studiile mele medievale. În perioada medievală se vorbea mult despre transmiterea studiilor, despre felul în care o generaţie nouă e mai puternică decât generaţia de dinainte, nu neapărat pentru că în sine ar fi acumulat mai mult, ci pentru că e deja cocoţată pe umerii generaţiei anterioare. În această metaforă foarte frumoasă pe care o face Bernard de Chartres că „suntem de fapt nişte pitici cocoţaţi pe umeri de giganţi”. Noi ne folosim de toată experienţa generaţiilor anterioare ca să putem să spunem puţin mai mult decât au spus ei.

         Conf. dr.  Cristina Bogdan: - Depinde cum folosim tehnologia. Uneori tehnologia ne poate fi foarte utilă. Am mulţi colegi care lucrează în acest câmp al noilor tehnologii şi care încearcă să apropie filologia şi tehnologia. Vorbim despre Digital Humanities, de pildă. Sunt foarte multe proiecte în care, de pildă, încercăm să digitalizăm diverse tipuri de manuscris, de tipărituri vechi, aşa încât să le putem pune la dispoziţia unui public mult mai larg. Uneori, tehnologia ne ajută foarte mult. Tehnologia ne perturbă în momentul în care nu ştim să o folosim corect sau în momentul în care vrem s-o folosim în scopuri mai puţin corecte, în scopuri negative, dacă folosim tehnologia pentru plagiat. E o întreagă discuţie cu această inteligenţă artificială, cu cea Chat GPT şi cu felul în care lumea se va schimba pentru că, iată, la un clic distanţă poţi să obţii nişte informaţii pe care le-ai putea livra ulterior ca fiind ale tale, deşi nu sunt ale tale. Sunt nişte provocări dar, în acelaşi timp, eu cred că întotdeauna tehnologia a reprezentat un progres. Să ne gândim că în toate domeniile vieţii noastre, la început, lucrurile au fost înspăimântătoare, că oamenii, până să se obişnuiască cu ele, până să intre în cotidian, le-au privit ca pe ceva înspăimântător. Dar, după ce ele au căpătat o anumită familiaritate, după ce oamenii au învăţat cum să le folosească corect – pentru că, de fapt, aici e marea problemă, trebuie să învăţăm să folosim corect această tehnologie -, abia în al doilea moment ei au reuşit să progreseze şi să ofere un plus valoare prin progresul lor. 

         Conf. dr. Cristina Bogdan: - Viaţa e mereu surprinzătoare şi trebuie să învăţăm să ne adaptăm la ea. Le spun studenţilor mei că cea mai simplă definiţie a inteligenţei este capacitatea de adaptare la schimbare. Trăim într-o epocă în care aceste schimbări sunt extrem de rapide şi uneori bulversante şi de aici poate şi o stare de anxietate. Pe de altă parte, eu încerc mereu să văd partea plină a paharului sau, aşa cum spuneau anticii, orice lucru are două toarte de care poate fi apucat, o toartă de care îl poţi purta mai greu şi o toartă de care îl poţi purta mai uşor. Încerc să iau partea de care o poţi purta mai uşor. Da, probabil că, dacă m-aş întoarce în timp undeva la momentul la care eu însămi intram la facultate şi m-aş uita la felul în care arată astăzi trupul cunoaşterii, aş avea cumva un şoc. Dar, dat fiind că l-am parcurs aşa, moment cu moment, cumva lucrurile s-au adăugat firesc. Şi le spun mereu studenţilor mei să facă un exerciţiu de imaginaţie atunci când intră în facultate şi să încerce să-şi închipuie lumea în care vor trăi în momentul în care vor ieşi la pensie. Să se gândească cum va arăta lumea peste 50 de ani şi în ce fel ei trebuie să se pregătească pentru a fi la nivelul zilei de peste 50 de ani, pentru că noi trăim zi după zi fără să vedem înaintea noastră foarte departe. Şi atunci, dacă ne gândim că unii dintre noi am redactat lucrarea de licenţă la maşina de scris, că abia atunci, în perioada anuilor 2000, apăreau în spaţiul românesc primele calculatoare şi abia câţiva dintre colegii mei aveau calculatoare şi puteau să-şi scrie lucrarea, iar dimensiunea lor era total diferită de cea a calculatoarelor de astăzi, probabil că li se pare de domeniul SF-ului ceea ce se întâmplă, dar mă gândesc cât de multe lucruri vor progresa, se vor schimba, se vor modifica până când studenţii noştri vor ieşi la pensie. Ei trebuie să aibă această capacitate de a se reinventa. Mereu le spun că diferenţa majoră e aceea că, dacă părinţii noştri, de pildă, după ce au terminat facultatea au intrat într-un serviciu şi din acela au ieşit la pensie, ei vor fi nevoiţi să treacă prin servicii succesive, să se reinventeze, să se reprogrameze, să se reseteze, de multe ori să facă alte studii care să-i califice pentru noile lor joburi şi atunci e extrem de important să nu fie atât de încremeniţi într-un unic proiect, să poată să găsească această uşurinţă de a trece dintr-un spaţiu în altul pentru că noi suntem, totuşi, nişte fiinţe conservatoare. În momentul în care ajungem într-un spaţiu şi ne este cât de cât confortabil acolo, avem tendinţa de a nu ieşi din zona de confort. Ei vor fi obligaţi să iasă din zona de confort şi, de-a lungul vieţii lor profesionale, probabil, să schimbe serviciul de cel puţin 4-5 ori. 

       Conf. dr. Cristina Bogdan: - S-au schimbat foarte mult. Mă bucur că aţi folosit cuvântul a îndruma şi nu a coordona, deşi pe lucrările de licenţă scrie „coordonator”. Mie mi se pare un termen mult mai potrivit îndrumător, pentru că îndrumătorul este omul care merge alături de studentul lui pe drumul lui. Şi de aici aş vrea să pornesc, de la faptul că este esenţial să vedem care este preocuparea studentului respectiv. Eu nu cred în teze de licenţă sau de dizertaţie, sau în lucrări de doctorat, în care tu ca profesor eşti cel care dă tema. Important este ca mai întâi să vezi către ce zonă se orientează studentul respectiv, care sunt preocupările lui, care sunt hobby-urile lui, care este zona în care ar vrea să construiască, intelectual vorbind, şi să începi să mergi alături de el pe drumul lui. Da, lucrurile s-au schimbat foarte mult, acum lucrările de licenţă au şi o dimensiune aplicată, o dimensiune pragmatică, cel puţin în departamentul în care predau eu. În Departamentul de Știinţe ale comunicării, lucrările de licenţă sau tezele de dizertaţie au, pe lângă partea teoretică, şi un important studiu de caz în care noi încercăm să-i ajutăm să vadă, prin intermediul câtorva metode de cercetare calitativă şi cantitativă, cum anume poate fi aplicată o teorie – din sociologie, din antropologie, din ştiinţele comunicării – unui grup, unui eşantion, în aşa fel încât ei să aibă senzaţia că sunt coparticipanţi la acea teorie, că nu e doar ceva ce au găsit în bibliografie, ci este ceva ce au găsit în bibliografie, au înţeles şi au aplicat printr-o grilă personală.

         Conf. dr.  Cristina Bogdan: - Nu ştiu dacă e greu, dar cred că e foarte frumos să fii student. Cred că în toate epocile a fost foarte frumos. Şi mă gândesc la Cioran care-şi dorea să rămână student până la sfârşitul vieţii şi, sinceră să fiu, şi eu cred la fel. Mi se pare că studenţia e o epocă absolut privilegiată din viaţa noastră, pentru că e epoca tuturor posibilităţilor. Înaintea ta se deschid foarte multe drumuri, foarte multe ferestre şi poţi să priveşti în orice direcţie până când te aşezi pe un drum anume. Această senzaţie că ai toată lumea la dispoziţie, că ai toată libertatea de a alege mi se pare extraordinară şi cred că nu ne întâlnim în viaţă de multe ori cu această deschidere.