Interviu cu părintele Radu Roşu, consilier duhovnicesc al Programului Sf. Dimitrie Basarabov al Mitropoliei Clujului. Dacă până mai ieri era TABU, să vorbești despre alcool, droguri și alte dependențe, AZI, trebuie abordată tema și din fața altarelor

          Rep.: - Ne întâlnim tot mai des cu boala dependenţei. Ştiu că sunteţi prezent atât în biserici, cât şi în şcoli, atât la Cluj, cât şi la Bistriţa, acolo unde sunteţi solicitat. De foarte multe ori ne întrebăm care este rolul Bisericii şi slujitorilor săi în această sarcină şi ce responsabilitate are Biserica în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor pentru ca, împreună cu familia şi şcoala, precum şi cu alte instituţii abilitate, să supravegheze la creşterea sănătoasă a minţii şi a trupului tinerilor. Vreau să punctăm câteva din lucrurile importante pentru că vedem în viaţa noastră, vedem la semenii noştri această boală a dependenţei. De multe ori vrem să intervenim dar nu ştim cum, alteori nu intervenim deloc şi lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Iată că, în ultimii ani, Biserica ne dă o mână de ajutor. Aş vrea să pornim de aici, de la aceste provocări, de la posibilităţile abordării persoanei cu adicţii. Cum v-aţi hotărât să fiţi prezent în acest program şi ce presupune acest program?

          Radu Liviu Roşu: - Consider că Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi în parte, în primul rând că a îngăduit să venim pe lume prin părinţii noştri. Eu cred că Dumnezeu a ales pentru mine acest drum. Vedeţi, nimeni nu se gândeşte la anumite probleme gen dependenţă de alcool, de droguri, până când nu se află problema în sânul familiei. Până atunci nu este problema lor, nu îi interesează acest aspect până când cineva drag lor nu întâmpină astfel de probleme. Dar când se ajunge acolo, familia, persoana în cauză îşi dă seama că nu prea are soluţii, nu prea ştie ce să facă în asemenea cazuri. Chiar dacă este o persoană credincioasă care frecventează Biserica, chiar dacă este o persoană care are o conduită morală extraordinară, când vine vorba de consum, practic, dependenţa anulează tot ce înseamnă valoare morală, etică, spirituală sau socială. De ce? Pentru că nimeni nu-şi propune să ajungă dependent şi, totuşi, din varii motive, se întâmplă. Deseori, lumea încearcă fel de fel de variante: psihiatri, psihologi, spitale de recuperare dar, din păcate, adeseori nu este ceea ce trebuie. De ce? Pentru că boala dependenţei – noi o numim boală  - este mult mai complexă faţă de ceea ce vedem la suprafaţă. Dacă vedem o persoană care în fiecare zi consumă alcool, faptul că îl vedem că bea este doar apogeul bolii. Boala este mult mai profundă. Nu-l afectează doar prin faptul că bea sau că îşi petrece foarte mult timp prin birturi sau baruri. În primul rând, îl afectează psihic, fizic. Se vede o degradare a spiritului uman fenomenal. Cu cât consumul avansează, cu atât merge mai jos. La un moment dat, nici măcar Biserica nu îl mai poate ajuta. Adică, îl poate ajuta în momentul în care devine  conştient de el, aşa, venind în firea Fiului Risipitor. Numai că, pentru a-l face conştient pe om este nevoie, în primul rând, de colaborare între instituţii, zic eu, între programe de specialitate, Biserică, spitale de psihiatrie. De ce spun acest lucru? Pentru că, de exemplu, dacă vine o persoană în sevraj la Biserică sau merge într-un mediu în care nu prea ai ce-i face, este normal că îl recomanzi medicului care îl poate trata, îl poate ţine sub observaţie. S-a dovedit clar că din sevraj se poate muri foarte repede. Din păcate am avut şi această confirmare. Noi mizăm în primul rând pe colaborare.

          Rep.: - Aţi avut şi câteva poveşti prezentate în Conferinţa de la Biserica Protopopiatului Bistriţa despre prietenii pe care i-aţi văzut în această situaţie. Se spune în popor despre cineva că a fost un gospodar, a fost un om foarte bun, dar că a dat în patima băuturii şi a distrus tot. Cum ajunge un om bun la un asemenea declin. Cum ajunge omul bun, conştient, să se distrugă?

          Radu Liviu Roşu: - Din punctul meu de vedere, nu există om rău. De ce spun acest lucru, pentru că Dumnezeu nu şi-a greşit creaţia. Dumnezeu nu creează gunoaie. Faptul că persoana în cauză a ajuns în această situaţie se datorează în primul rând situaţiilor de viaţă: disfuncţionalităţi familiale, efectul de bullying, nevalidarea sau invalidarea de către părinţi. De exemplu, vine copilul de la şcoală şi ia nota patru. Normal ar fi ca să mergi să vorbeşti cu acel copil, să te apropii de el, să discuţi cu el să vezi ce poţi îmbunătăţii ca să-şi corecteze nota. Dar în momentul în care te duci şi strigi la el că nu a învăţat, îl iei la rost pentru nota patru, copilul se înhibă, dobândeşte o oarecare anxietate şi creierul înregistrează.

          Rep.: - Au fost şi tragedii de la note.

          Radu Liviu Roşu: - Da, au fost şi tragedii. Cunosc şi cazuri în care chiar dacă elevul lua nota 10, problema părintelui era de ce a luat şi celălalt coleg zece, de parcă era o interdependenţă între ei şi atunci vă daţi seama că se produc anumite rupturi de ordin psihologic şi duhovnicesc. Dacă nu se operează la timpul potrivit e o problemă. În momentul în care se manifestă această anxietate, această închidere în sine, copilul încearcă să se refuleze în altă parte, să evadeze în altă parte, să-şi găsească liniştea în altă parte şi vede că, dacă bea un pahar de bere mintea lui începe să reacţioneze altfel. Se simte mai stăpân pe el, poveştile decurg altfel şi se încadrează în gaşcă.

          Rep.: - Da, este problema găştii, anturajul.

          Radu Liviu Roşu: - Din păcate, da.

          Rep.: - Cum pot părinţii să ştie care este anturajul copilului? Sau cum ştim dacă ne putem lăsa copilul în acel anturaj?

          Radu Liviu Roşu: - Noi, ca părinţi, în primul rând îi putem da copilului o educaţie aleasă, cum spuneau bătrânii noştri, cei şapte ani de acasă. Din păcate, societate noastră a creat anumite rupturi între generaţii. Noi, părinţii, avem foarte mult de lucru, ne întâlnim cu copiii foarte puţin, bunicii nu mai sunt în ecuaţie să-şi ia copiii de la şcoală decât în cazuri rare şi atunci copilul îşi caută refugiul la colegi. Se simte bine acolo, se simte acceptat, face ce face gaşca şi probabil că în multe cazuri când se ajunge la dependenţă, el nu nu primit de acasă explicaţiile necesare, adică părintele să-i reflecte anumite situaţii de viaţă. De multe ori, părinţii au aşteptări foarte mature de la copii dar pe ei nu i-a învăţat nimeni, nu le-au arătat modele de comportament, tocmai din această cauză - lipsa părinţilor de acasă. Stau până seara la serviciu, iar când se întâlnesc cu ei stau 10-15 minute, după care îi trimit la culcare. Şi asta se repetă zilnic. Dar copilul are nevoie de afecţiune, are nevoie de dragoste, are nevoie de acceptare aşa cum e. Şi toate aceste lucruri le găseşte în anturaj. Sunt şi anturaje extraordinare. Ceea ce putem face noi, ca părinţi,  este să le arătăm că pot alege. Şi alegerea le aparţine.  Dar dacă ei nu ştiu între ce şi ce să aleagă merg ca într-o nebuloasă şi la un moment dat se trezesc că nu este bine ceea ce au ales. Noi, părinţii, intrăm în panică, nu înţelegem de ce s-a întâmplat aşa şi la un moment dat ne trezim cu probleme foarte mari în casă.

          Rep.: - Se spune că, din păcate, acum Bistriţa se află pe locul doi la consumul de droguri. Cum ne putem da noi seama, ca părinţi, ca societate, că un copil are nevoie de ajutorul nostru? Când ne dăm seama?

          Radu Liviu Roşu: - Oare de ce nu şi-au dat seama? Dacă suntem puţin atenţi la ce se întâmplă în familia noastră, în jurul nostru, vedem cum un anumit comportament se schimbă de la zi la zi. Vorbim despre dependenţa de droguri. Este o dependenţă care se instalează de la al doilea, al treilea consum, pe când la alcool dependenţa se instalează între 5 şi 15 ani de consum. Deci, perioada de instalare a dependenţei este mai mare la alcool decât la drog. În momentul în care o persoană începe să consume droguri se vede pe comportament, pe atitudine, nu-l mai interesează nici măcar propria persoană, dacă este bine îmbrăcat, dacă s-a hrănit, dacă a dormit suficient, îşi ignoră sarcinile de şcoală – dacă e copil. Dacă este căsătorit, dacă lucrează, nu mai dă acelaşi randament, se vede scăderea lui, se vede alunecarea lui pe pantă, în jos. Şi atunci, dacă noi ca părinţii nu suntem atenţi, apar problemele. Acesta este motivul pentru care sunt necesare astfel de programe unde lumea să înveţe simptomele apariţiei unor astfel de probleme, pentru că ele nu sunt de ieri, de azi. Dacă noi le asigurăm doar un trai bun, să nu ducă lipsă de nimic şi nu stăm efectiv cu ei, pentru că ei asta îşi doresc, afecţiune, ei au nevoie de noi, de iubire în primul rând şi de acceptare, să-i acceptăm aşa cum sunt. Este o chestiune generală şi se vede. Ajung să şi vândă  droguri pentru că au nevoie de bani. Şi, ca să nu se vadă în casă că are nevoie de bani se face dealer. Cumpără la un anumit preţ, vinde la alt preţ şi îşi asigură şi lui consumul. Dacă noi ca părinţi suntem atenţi ne putem da seama într-o fază incipientă astfel încât să luăm măsurile de rigoare. Cu cât consumul avansează cu atât revenirea la o stare normală este mai dificilă. În plus, să nu ne fie ruşine că a apărut această problemă la noi în casă, să nu ştie lumea. Noi ne ascundem după acel „să nu ştie lumea”. Dar lumea ştie şi lumea vede şi ştie mai mult decât poate ştim noi, ca părinţi. Ştiţi acel proverb: Arată-mi cu cine umbli ca să-ţi spun cine eşti. Lumea vede, dar în momentul în care noi ne inhibăm şi spunem că rezolvăm problema în casă, nu e bine. Să ştiţi că în momentul în care vorbim despre consumul de droguri şi de dependenţă în general - şi nu o spun eu, o spun toate programele abilitate -, fără ajutor de specialitate nu se poate. De spun acest lucru? Biserica este umărul unu în mântuirea omului. Prin Biserică a venit omul, prin Biserică intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar în momentul în care apar astfel de probleme, legătura cu Dumnezeu este ruptă, persoana în cauză nici nu mai vrea să audă de Dumnezeu şi atunci este nevoie de o conştientizare a problemei lui, este nevoie de suport de specialitate ca să-şi dea seama ce se întâmplă. Oricum, la Dumnezeu se întoarce, pentru că singurul care poate rezolva problema este Dumnezeu. Dar, până la Dumnezeu - vorba din popor - te mănâncă sfinţii. De ce? Pentru că avem nevoie să vedem ce ni se întâmplă cu adevărat.

          Rep.: - Noi, ca familie, ca fraţi, ca părinţii, atunci când ne dăm seama că ceva se întâmplă, cum putem să ne apropiem de acea persoană fără a o leza, cum ne putem apropia să simtă că suntem alături de ea şi cum îl putem convinge să intre într-un program de ajutor? Care ar fi primul pas?

          Radu Liviu Roşu: - Cu iubire şi fără condamnare. Vă daţi seama că o asemenea persoană este sătulă de predici. Şi când spun predici mă refer la a-i spune că nu e e bine, de ce faci asta. În primul rând trebuie să te apropii de el cu dragoste. Persoana respectivă nu şi-a propus să ajungă aşa. Nimeni nu-şi propune să ajungă dependent şi, totuşi, se întâmplă. Dar dacă mai răsucim un pic şi cuţitul în rană şi ne apropiem de el cu autoritate persoana se inhibă de tot. Dincolo de  faptul că boala este vizibilă şi îl afectează, îi construieşte în spate un ego foarte puternic, adică el ştie ce face, ceilalţi nu au dreptate şi sunt de vină pentru consumul lui. Dacă noi intrăm în acest conflict ego la ego şi nu venim cu dragoste şi cu iubire, persoana respectivă are foarte puţine şanse de vindecare. În acelaşi timp, datorită dragostei şi iubirii noastre este necesar să se traseze anumite limite, adică, dacă ai bani de consum înseamnă că ai bani să te întreţii, ai bani de consum, nu îţi mai dăm alţi bani pentru nevoie tale. Şi atunci automat lucrurile se pot schimba. Pentru a afla mult mai bine cum trebuie procedat este necesar de un astfel de program de recuperare care are şi un program pentru familie. Ce ce? Pentru că adeseori familia, în neştiinţă şi în disperarea pe care o are, întreţine consumul persoanei în cauză. Şi dau un exemplu, o persoană care vine în stare de ebrietate şi cei au casei încep să se certe cu el că iarăşi a băut. Unei astfel de persoane nu-i trebuie aşa ceva în momentul respectiv pentru că el nu mai judecă ci judecă boala în locul lui. Spunându-i astfel de vorba acelei persoane este cel mai bun motiv să se întoarcă din nou la consum. Un astfel de program vine să arate oamenilor ce ar trebui să facă în asemenea situaţii şi aici vorbim de starea de codependenţă. Ce este starea de codependenţă? Sunt cei aparţinători care vor neapărat ca cel din casă să fie bine, dar din această dorinţă de a fi bine fac nişte greşeli monumentale. Şi nu ne dăm seama de ce persoană din cauză nu se lasă, tocmai din cauza acestor greşeli, pentru că este nevoie ca şi familia să ştie ce trebuie să facă la momentul potrivit.

          Rep.: - Ar trebuie ca în momentul în care aflăm, în momentul când conştientizăm, să ne apropiem cu dragoste de persoana în cauză şi cumva să-l apropiem de aceste programe, de Biserică.

          Radu Liviu Roşu: - În acelaşi timp trebuie să luăm legătura cu un astfel de program, obligatoriu.

          Rep.: - Noi în casă nu suntem specialişti, nu ştim cum să-l ajutăm.

          Radu Liviu Roşu: - În special, pentru noi, prima dată, ca să putem ajuta persoana în cauză. Noi, dacă întreţinem comportamentul şi nu ştim ce să facem, la un moment dat aşteptăm ca el să facă toată treaba, dar el nu ştie şi nici nu are voinţă. Atunci când vorbim de dependenţă, nu dependentul alege să consume ci boala alege să consume. De aceea este neapărat nevoie ca şi noi, ca aparţinători, să luăm legătura cu un astfel de centru de programe să ne înveţe ce să facem. Este evident. Repet, Dumnezeu este singurul care rezolvă această problemă. Dar până la Dumnezeu este necesar să ocolim puţin lucrurile, să aducem măcar persoana respectivă la starea de a accepta să intre într-un astfel de program, să vadă că el într-adevăr nu este bine. Sentimentele de vinovăţie îl însoţesc, ruşinea, de multe ori apar mustrările de conştiinţă, nu înţelege cum a putut ajunge aşa. Nimeni nu-şi propune, dar din disperarea în care a ajuns că nu vede nicio soluţie preferă consumul. Îşi spune că, dacă tot a ajuns aici, să consume mai departe. Este foarte necesară colaborarea. Noi, ca program, nu ne dorim să fim salvatori, să vedem cine l-a salvat primul. Noi putem salva persoana în cauză doar prin colaborare. Când vine la mine persoane la centru, automat îi întreb dacă au duhovnic, dacă merg la Biserică sau dacă măcar se roagă. Îmi spun că nu au nevoie de rugăciune. Depinde de starea fiecăruia. Unii îmi spun că se roagă puţin, dar că, dacă Dumnezeu era lângă ei şi îi iubea nu ajungeau aici. Da, dar nu Dumnezeu i-a împins la consum, nu Dumnezeu le-a cumpărat droguri, nu Dumnezeu le-a turnat în pahar sau le-a dus paharul la gură. Omul nu conştientizează, el vede doar starea lui de degradare, vede că nu are nicio soluţie şi el dă vina pe alţii. Este mai simplu să învinuiască decât să-şi asume. Este nevoie de puţină stimulare şi de prezentare a lucrurilor sub o altă formă. Noi, ca program, îi putem sugera nişte lucruri, îi încurajăm să facă unele lucruri, să vadă că se poate. În plus, îi îndemnăm să ia legătura cu persoane care au reuşit, deşi au fost ca ei, să rămână abstinenţi, să se abţină de la consum, să ducă un trai bun, să se reintegreze în familie şi în societate. Acesta este ţelul nostru dar, fără colaborare nu facem faţă pentru că nu avem cum.

          Rep.: - În primul rând este nevoie să-şi limpezească gândurile cel care este în cauză.

          Radu Liviu Roşu: - Doamne, dă-i gândul bun. Tot timpul trebuie să-l avem în rugăciunile noastre. De ce? Dumnezeu are propriile lui metode a rezolva anumite probleme. Deseori, Dumnezeu vindecă prin durere, prin suferinţă. Probabil că persoana respectivă să ajungă să-şi dorească cât de cât recuperarea trebuie să ajungă într-un punct foarte vulnerabil în care să nu mai aibă altă soluţie decât „în sus”. Până nu ajung în fundul gropii, cu cazmaua în mână, pentru că ei şi-au săpat groapa, nu văd, dar cu acea cazma îşi pot face nişte scări cu care să urce la liman, numai că nu mai poate de unul singur. Are nevoie de suport. De suportul familiei, al Bisericii, al unui astfel de program de recuperare, dar sunt şi care au nevoie de internare pentru că starea lor fizică necesită aşa ceva. De aceea, noi îi trimitem spre spitale. S-a început deja o colaborare extraordinară cu spitalele, cu probaţiunea, pentru că este nevoie.

          Rep.: - Cred că şi muzica bună poate fi o terapie.

          Radu Liviu Roşu: - Când o persoană renunţă la dependenţă noi spunem în felul următor: în sufletul unei persoane se creează un gol atât de mare încât doar Dumnezeu îl poate umple, dar Dumnezeu îl umple pe măsură ce vrei tu să-l umpli. Dacă scoatem ceva rău, trebuie să fim atenţi ce punem bun în loc pentru că o dependenţă nu vine niciodată singură. Noi numim dependenţa un balaur cu mai multe capete. De exemplu, dacă este dependent de alcool şi renunţă la alcool este absolut obligatoriu şi recomandăm ca să găsească acele lucruri care-i aduc satisfacţii: rugăciunea, drumeţiile, muzică, sport, pictură, indiferent ce. Trebuie doar să-i aducă satisfacţie. Dumnezeu ne-a înzestrat cu anumiţi talanţi, cu anumite valori, cu anumite daruri, dar aceste daruri trebuie folosite. Nu trebuie să ne îngropăm talanţii. Dacă ne-am îngropat talanţii avem o problemă mare. Înseamnă că dăm frâu bolii. Da, şi muzica te poate linişti, poate fi o terapie extraordinară. Adică aduce gândurile mai spre tine, spre Dumnezeu, spre alt gen de conexiune. Dar trebuie să fim atenţi la genul de muzică.

          Rep.: - Aceste vicii, aceste ispite, aceste dependenţe pornesc şi de la singurătate?

          Radu Liviu Roşu: - Ştiţi cum e acea vorbă că te simţi singur între oameni, adică nu-ţi găseşti locul. Da, poate porni şi de acolo. De fapt, unul dintre simptomele bolii este însingurarea. Ştim că Dumnezeu l-a creat pe om pentru comuniune. Nu este bine să fie omul singur pe pământ. Pe pământ să-i facem ajutor potrivit, şi Dumnezeu a creat-o pe Eva. În momentul în care se ajunge la problemă de dependenţă lucrurile nu se generalizează. Multă lume preferă să bea singură, se însingurează, îşi caută liniştea pentru că acolo se simte în siguranţă, acolo e stăpân. Dacă în societate nu se simte bine şi manifestă un anumit grad de vulnerabilitate, atunci când consumă sigur se simte stăpân pe situaţie. Boala dependenţei îl sustrage din realitatea cotidiană reală şi el, în momentul în care ajunge să se însingureze, crede că e stăpânul universului, că e regizor, crede că ceea ce spune el e bine. Vă daţi seama ecă mentalitate eronată îi construieşte boala astfel încât totul pentru el e distorsionat. În momentul în care e treaz nu-i prea place realitatea şi de aceea caută în continuare să bea.

          Rep.: - Noi, românii, punem foarte multe etichete, suntem obişnuiţi să ne povestim aproapele şi să punem etichete. Vreau să vă întreb de dependenţă şi boală. Unde-i graniţa? Ce înseamnă fiecare în parte?

          Radu Liviu Roşu: - Dacă stăm să face o analiză: dependenţă – păcat sau boală? Noi spunem despre dependenţă că începe ca păcat, dar până la urmă ajunge să fie o boală. De ce păcat? Pentru că este actul nostru voit. Noi vrem să bem, noi vrem să consumăm.

          Rep.: - Este o ispită pe care ne-o asumăm. Ca şi în Grădina Raiului....

          Radu Liviu Roşu: - Exact. Şi Sfânta Scriptură spune că vinul veseleşte inima omului, dar pe de altă parte spune să nu ne îmbătăm cu vin. În momentul în care se depăşeşte o anumită graniţă, în momentul în care dispare liberul arbitru, pentru că, până la un moment dat, omul spune că bea doar atât. În momentul în care se observă că se depăşeşte o graniţă şi liberul arbitru se anulează, adică el nu se poate opri din consum, deja patima a devenit boală. Nu omul alege să bea ci boala alege să bea. Boala alege în locul lui. În creierul omului se creează un fel de alergie. În momentul în care omul a pus gura pe primul pahar se declanşează acea nebunie din cap şi efectiv nu se mai poate opri, se anulează orice act al voinţei. De aceea vedem unele persoane care consumă foarte mult. La drog este acelaşi lucru. Îţi oferă un efect de wow, ce bine este. Îi oferă o anumită stare şi omul bea sau consumă în căutarea stării respective. Da,  începe ca păcat. De exemplu, hai să văd şi eu cum e să fumez. Dar la un moment dat vede că, dacă nu fumează, are o problemă, devine irascibil, devine nervos, devine iritat. Dar dacă ia ţigara se calmează pentru o scurtă perioadă de timp. Boala îşi cere dreptul ei. De aceea este foarte bine să nu condamnăm. Nu vreau să cataloghez sau să vorbesc de rău pe nimeni, dar noi, românii, punem etichete. Întrebarea care se pune este ce facem să-l ajutăm pe omul respectiv? Eticheta o arunci şi ai plecat mai departe, nici măcar nu te interesează cine e persoana respectivă. Când vorbim despre recuperare, prima întrebare pe care ar fi bine să ne-o punem fiecare este cât suferă acel om. Care sunt suferinţele şi necazurile  şi greutăţile care l-au împins acolo. Petru că n-a ajuns singur. Dacă vrem într-adevăr să stăm alături de om şi să-l punem pe picioare este necesar să renunţăm la etichete. Punem etichete, omul pune etichete până când problema este în casa lui.

          Rep.: - Dacă a ajuns la el în familie n-ar mai vrea să fie etichete.

          Radu Liviu Roşu: - De aceea, în momentul în care vedem astfel de persoane ar fi bine să ne privim puţin în oglindă şi să ne întrebăm cum am reacţiona dacă ar fi fratele meu, ar fi părintele meu, ar fi soţia? Automat se creează o mare disponibilitate de a ajuta.

          Rep.: - Primul intrat în rai a fost un păcătos. Iisus l-a salvat pe păcătosul de pe Cruce.

          Radu Liviu Roşu: - De ce? Pentru că Dumnezeu nu aşteaptă de la om decât o inimă sinceră. Iar tâlharul asta a făcut. Şi-a put toată viaţa la picioarele Lui.

          Rep.: - Sinceritate şi recunoaşterea păcatului.

          Radu Liviu Roşu: - Dar până la sinceritate există un adevărat proces. Noi încercăm să ascundem anumite lucruri. Dacă stăm să fim oneşti faţă de noi, în primul rând, ne dăm seama că şi noi avem problemele noastre. Dar dacă nu ne privim prin prisma onestităţii nici pe celălalt în cauză, care este bolnav, nu-l putem privi cu ochii cu care ar trebui. De aceea este necesar să ne apropiem cu blândeţe, să nu etichetăm şi, în primul rând, să-i spunem că există un loc în care lucrurile se pot întâmpla şi altfel şi să-l îndrumăm spre un astfel de program.

          Rep.: - Cum se ajunge la dumneavoastră?

          Radu Liviu Roşu: - La noi se poate ajunge prin mai multe modalităţi. Ori prin recomandare, ori de pe siteul de pe internet, avem sesiuni de informare. Avem periodic sesiuni de informare acolo unde suntem primiţi şi acceptaţi. Avem pliante, reviste, se pot face şi telefonic programări. În primul rând, mizăm pe informare pentru ca lumea să ştie de noi.

          Rep.: – Dacă cineva din familie conştientizează că cel de lângă el este în suferinţă poate lua legătura în primul rând cu părintele din parohia respectivă de unde el să fie îndrumat spre dumneavoastră?

          Radu Liviu Roşu: - Da, este cel mai important aspect pentru că părintele ştie care este problema. Pe viitor, noi mizăm pe un program de informare, un curs pentru preoţi, ca să ştie ce să facă în faza incipientă. Nu trebuie să fie consilieri, pentru că preoţia este un lucru dumnezeiesc, divin, necesită foarte mult efort şi dăruire. A fi şi consilier, şi preot, este destul de greu, nu toţi preoţii pot face acest lucru. Ştiu că este un astfel de program la Mitropolia Moldovei, adică un curs pentru preoţi ca să ştie ce să facă în faza incipientă atunci când se confruntă cu astfel de cazuri. Şi eu primesc foarte multe telefoane de la colegii mei care mă întreabă ce să facă. Dacă preotul ar şti ce să facă, adică să-l trimită spre un astfel de program, pentru că noi, ca program, obligatoriu îl întoarcem pe bolnav tot spre Biserică, chiar dacă relaţia cu Dumnezeu este conflictuală sau ruptă, la un moment dat. Şi este ruptă din cauza dependenţei, noi îl întoarcem pe dependent spre Biserică. În multe părţi se practică jurământul. Noi nu suntem pentru jurământ.

          Rep.: - Şi la mine în sat era obiceiul să mergi şi să juri pe Biblie.

          Radu Liviu Roşu: - Nu este o practică ortodoxă. În momentul în care recurgem la astfel de gesturi nu facem decât să îl stimulăm pe cel în cauză ca, după ce trece jurământul, să revină la consum pentru că el nu este conştient de ceea ce i se întâmplă. De aceea, în momentul în care plecăm cu o persoană în recuperare este necesar să-i oferim tot suportul ca să fie conştient, să-i explicăm că felul în care a ajuns aici, că nu şi-a propus el ci circumstanţele vieţii, dar că există posibilitatea să revină la viaţa normală dacă devine conştient de ceea ce i se întâmplă. Jurământul nu te ajută sau te ajută pe perioadă limitată. Auzim persoane că se jură să nu bea decât o bere sau două pe zi, dar le bea la 12 fără 5 şi la 12 şi 5, ca să ştie că sunt patru legate. Şi atunci pe cine minţim? Ne minţim pe noi. De aceea este foarte-foarte important să fie această colaborare. Lumea trebuie să ştie. Un astfel de program nu vrea să ia locul Bisericii. Nu are cum şi nici nu vrem să-l înlocuim pe Hristos cu un asemenea program. Dimpotrivă, noi vrem să-l întoarcem pe om spre Dumnezeu, adică el să se întoarcă prin sugestiile făcute. De aceea, colaborarea este capitală.

          Rep.: - Este foarte bine că Biserica s-a implicat şi că, până la urmă, cu toţii, la necazuri, conştienţi sau nu, tot la Biserică ne găsim refugiul. Mai ales la necazuri.

          Radu Liviu Roşu: - Da, tot la Biserică, pentru că aşa vindecă Dumnezeu. Noi suntem ferm convinşi de acest aspect, că nimic nu-i întâmplător. Absolut nimic. În momentul în care o persoană a ajuns dependent, înseamnă că şi Dumnezeu are un plan cu el. Am auzit foarte multe persoane  în recuperare care au spus că îi mulţumesc lui Dumnezeu că alcoolismul le-a redat viaţa normală, i-a ajutat să simtă viaţa. Vă daţi seama, o asemenea persoană să spună acest lucru extraordinar. Spun că, dacă nu ar fi ajuns aşa nu aveau nici familie, nici relaţie cu Dumnezeu. Când mergem la asemenea sesiuni de informare, de transmitere a mesajului de obicei luăm o astfel de persoană  din comunitate care renunţă la anonimat. La noi totul se desfăşoară sub protecţia anonimatului. La noi vin persoane din diferite categorii sociale, cu funcţii importante, cu funcţii publice şi vă daţi seama că stigmatul rămâne. Dar, sub protecţia anonimatului, se pot întâmpla. De obicei, la sesiunile de informare ducem şi o astfel de persoană care să aducă o mărturie vie, pentru că mărturia vie are cea mai viabilă credibilitate. El vine şi împărtăşeşte cum a fost, ce s-a întâmplat şi cum este acum. Recent, am avut o aniversare de 40 de ani de abstinenţă al directorului programului nostru. În plus, sunt persoane cu ani buni de abstinenţă care au fost redaţi societăţii şi familiei. Dar este necesară această colaborare pentru că nu le ştim pe toate. Nu avem de unde.  De aceea mizăm pe un astfel de curs în viitor pentru ca noi, preoţii, să fim conştienţi de ceea ce avem de făcut în fază incipientă, să vorbim cu persoana, dar cu chipul blândeţii.

          Rep.: - Eu aşa în văd pe Tatăl nostru ceresc, ca pe un Tată blând care ne iubeşte, niciodată nu îl văd în cer stând cu biciul după noi, pentru că orice părinte îşi iubeşte copiii şi dacă noi suntem fiii Lui, cu siguranţă, ne iubeşte, cu păcate, fără păcate, dar trebuie să fim conştienţi, să ne asumăm păcatele şi să încercăm să nu le mai facem.  Pe înţelesul nostru. Dependenţa şi boala, cum se manifestă? Ca să le înţelegem şi să le observăm la cei de lângă noi. Pentru că trebuie să le observăm, pentru că doar dacă ne vedem 10 minute seara, înainte de culcare, atunci nu le observăm. Care sunt etapele?

          Radu Liviu Roşu: - Putem vorbi de câteva simptome ale bolii care sunt cele mai uzuale, şi mă refer la dependenţa de alcool, dar şi cele de dependenţa de drog sunt pe aceeaşi platformă. Nu au neapărat o ordine precisă, nu trebuie să se desfăşoare neapărat aşa cum le spunem noi. Dar dacă două sau trei simptome apar înseamnă că persoana respectivă are probleme cu alcoolul. Ori este în consum abuziv, ori este în consum dependent. Graniţa, dacă vorbim despre astfel de consum uzual, a dispărut. Una dintre  simptome ar fi consumul exagerat sau înrăit. Vedem că majoritatea oamenilor beau social, au un consum social, se întâlnesc sau consumul de alcool de la masa din familie. Şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii a îngăduit anumite măsuri de consum de alcool pentru bărbaţi şi pentru femei, cu condiţia să nu se consume tot odată.

          Rep.: - Dacă ne vedem în fiecare seară la o bere pe terasă?

          Radu Liviu Roşu: - Dacă ne vedem în fiecare seară la o bere înseamnă că avem o problemă, înseamnă că sistemul de valori s-a inversat puţin. De aceea, în momentul în care vedem că se întâmplă acest lucru, băutul devine obicei. Dacă cineva îi reproşează ceva devine egoist, spune că el ştie foarte bine ce are de făcut şi că el poate controla consumul. Este unul dintre simptome. Pe urmă, conflictul interpersonal poate să înceapă în orice stadiu al perioadei de consum. Sinele perceput intră în conflict cu sinele real, adică ne dăm ceea ce nu suntem. Egoul ne construieşte o altă realitate, ne place acolo, persoana în cauză manifestă o grandomanie extraordinară, dacă cineva îi spune ceva deja intră în conflict, tocmai din cauză că realitatea pe care o percep este foarte distorsionată. Apoi, pierderea memoriei. De la un anumit stadiu al consumului se întâmplă aşa numita „rupere a filmului”. Dar nu trebuie confundat cu leşinul sau pierderea cunoştinţei. De fapt persoana nu-şi aminteşte de ce a făcut sau ce a spus în timp ce a băut. El vorbeşte, vorbeşte, dar a doua zi habar nu are ce s-a întâmplat.

          Rep.: - Spune că nu mai ştie ce a vorbit pentru că a fost beat.

          Radu Liviu Roşu: - Un alt simptom este mahmureala cronică care devine un mod de a face faţă vieţii de zi cu zi. Simte nevoia să consume ceva înainte de a pleca la job, înainte de a face o anumită activitate. Dacă nu-şi ia doza zilnică – apropo de ieşitul în fiecare seară la terasă, care este un obicei nociv, pentru că în momentul în care vorbim de consum aditiv creierul spune că te-a lăsat toată ziua să-ţi faci treaba şi acum vrea recompensa. Şi îl vedem în fiecare seară la terasă ceea ce nu este în regulă. Cu siguranţă, nu te opreşti numai la o bere. Consumul zilnic deja este un alt simptom. Omul nu a fost creat pentru consum zilnic, să recunoaştem. Modificarea toleranţei faţă de alcool este un alt simptom. Vedem că multe persoane consumă foarte mult alcool fără să se întâmple nimic pentru că, toleranţa la alcool creşte, organismul poate tolera o cantitate mare de alcool, până la un moment dat. Iar când nu mai tolerează vedem aceeaşi persoană îmbătându-se de la cantităţi foarte mici. Unul dintre simptome este şi această toleranţă crescută. Pierderea controlului arată că băutorul a trecut de la băutul rect la dependenţă. Când vorbim de droguri sau de altceva este acelaşi lucru. Adică a pierdut controlul total. Şi mă refer mai mult la alcool pentru că este alimentul social cel mai vechi. Drogul a apărut puţin mai târziu, dar are simptome, la fel ca alcoolul, mult mai galopante. Când pierde controlul refuză din când în când un pahar de băutură ca să dovedească că are control, dar în momentul în care a băut primul pahar revine la consumul aditiv. Are un sistem foarte bun de alibi, pierderea controlului creşte şi induce sentimente de vinovăţie şi ruşine. Găseşte motive pentru a consuma, bea pentru că..., se droghează pentru că..., s-a dus în sala de jocuri pentru că... Totdeauna există un motiv, dar noi ştim că este o boală primară care nu este cauzată de absolut nimic extern. Este o boală în sine. Nu ţi-a cauzat-o nici soţia, nici Doamne-Doamne, nici conflictele de la serviciu, ai băut pentru că ţi-a plăcut efectul produs. Este o boală. În momentul în care se justifică prin fel de fel de motive este iarăşi un simptom evident al bolii. „Cui pe cui se scoate”, un alt simptom sau paharul de dimineaţă pentru a începe ziua aşa cum trebuie. Vă daţi seama că după o seară de băută, omul începe să tremure şi se reglează prin altceva. Schimbarea tiparului – este sub presiunea familiei, a prietenilor şi a patronului. Cum îl identificăm? Schimbă sau amestecă băuturile, prietenii de pahar, locurile, adică colindă pe la diverse localuri doar ca să arate că el este lacrimă, este curat, că nu are nicio problemă, dar de fapt, însumând toate staţiile lui de a bea ne dăm seama că problema lui este destul de gravă. Solicitarea de ajutor medical. La un moment dat se vede teribil de deteriorat fizic, de la drog puţin mai repede decât de la alcool, dar nici la alcool nu este de ignorat. Deteriorarea mentală îl conduce pe alcoolic pe la spitale, doctori şi psihiatri. Nu sunt puţini cei care ajung internaţi la psihiatrie pentru că sunt singurii care îi mai pot salva în asemenea situaţii. Cum îl identificăm? Apreciază greşit urcatul scărilor, are dificultăţi în a-şi concentra vederea, tremurături, transpiraţii, crampe şi dureri stomacale atunci când nu bea pentru că organismul are nevoie de consum. Şi, nu în ultimul rând, aspiraţii spirituale vagi, adică se trezeşte dintr-o dată la Biserică, cere ajutor preoţilor sau altcuiva, se simte singur în ultimul timp, adică ajunge la un vid spiritual. Şi aici apar regretele cele mai mari: cum a putut să ajungă aşa şi intră în conflict cu sistemul lui de valori pe care-l avea cândva. Când vede situaţia degradantă – pentru că are şi momente de luciditate, indiferent de ce consum vorbim -, în acele momente de luciditate boala îi şopteşte atât:  uită cine eşti şi ce ai ajuns şi îi doboară stima de sine. Când i-a doborât stima de sine nu mai are chef să facă nimic. De aceea are nevoie de suport, de aceea este nevoie de program de specialitate ca să-i arate că, indiferent de starea degradantă în care a ajuns, e cineva. Sistemul lui de valori, darurile pe care Dumnezeu le-a sedimentat, practic adiţia, dependenţa, dar nu înseamnă că nu le poate redescoperi, doar că nu mai poate de unul singur. De aceea este nevoie de această colaborare minunată pe care noi o sugerăm. Nu impunem nimănui un astfel de program. Avem o vorbă în program pe care ne-a spus-o chiar directorul nostru: Acest program nu este pentru toată lumea, este pentru cine şi-l doreşte.  Doritori pot fi toţi, dar cine şi-l doreşte cu adevărat poate face ceva cu viaţa lui. Boala are un singur ţel:  să-l ucidă pe om înainte de vreme. Acesta este ţelul ei. Dar până să-l aducă în pragul morţii îl plimbă prin spitalele de psihiatrie, are probleme cu legea, se urcă beat la volan, dar şi alte consecinţe negative pe care le are un astfel de consum. Practic, îl degradează pe om într-un hal fără de hal până să-l ucidă. Dar acesta e ţelul ei. Nu contează nici ce meserie ai, nici ce funcţie ai, nici că eşti preot, actor, nici că eşti preşedinte. Ţelul bolii este să te aducă la acelaşi nivel şi nivelul bolii este sub pământ, din păcate. Am avut şi asemenea cazuri. Îmi pare rău pentru persoana respectivă, dar este încă o mărturie în plus a faptului că această boală nu se joacă. De aceea, când ne aplecăm spre persoane cu asemenea probleme s-o facem cu blândeţe, fără să condamnăm pentru că este sătulă de cât s-a condamnat ea pe ea.  Se întreabă cum a ajuns aşa, în ce stadiu este. Dacă începem şi noi să-l apostrofăm vă daţi seama că şi dacă vrem să o tragem pe calea cea dreaptă nu mai putem. Este nevoie şi de medici, şi de preoţi, şi de programe. Dar în primul rând de Dumnezeu. Doamne, sunt în grija Ta!

          Rep.: - Cum să facem să nu cădem în aceste patimi?

          Radu Liviu Roşu: - Este nevoie de implicare, este nevoie de conştientizare pentru că, până la urmă, este alegerea omului. Dumnezeu ne-a pus în faţă viaţa şi moartea. Trebuie să alegem viaţa. Dacă eu aleg moartea nu mă fac responsabil? Oricum, se ajunge în asemenea situaţii – nimeni nu-şi doreşte să ajungă în asemenea situaţii – eu cred că s-ar putea reduce, nu se poate să nu mai existe deloc. Trebuie să ne punem întrebarea ce fac eu, conştient,  pentru persoanele cu asemenea probleme, să răspândesc mesajul că, dacă se ajunge la asemenea situaţii există soluţii de revenire la o viaţă normală. Aici este marea problemă. Niciodată nu vom putea stopa în întregime problemele de dependenţă. Contează ce fac eu, ca persoană asumată, conştientă de ceea ce se întâmplă ca să diminuez cât de cât consecinţele unor astfel de probleme? Pentru că ne-am confruntat şi cu situaţii în care  - programul funcţionează la Cluj de 21 de ani – să ni se spună: voi unde aţi fost până acum?, deşi noi eram în Cluj de 21 de ani. De aceea, noi mizăm pe mediatizare.

          Rep.: - Probabil că nici noi nu ştiam prea multe înainte de a ajunge dumneavoastră la Bistriţa. Câteva cuvinte despre Programul Dimitrie Basarabov.

          Radu Liviu Roşu: - Programul Dimitrie Basarabov funcţionează la Cluj de 21 de ani sub egida Christiană a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Am început recuperarea şi transmiterea mesajului – pentru că la momentul respectiv nu existau asemenea programe în România. Funcţionează, în primul rând, acordând sprijin persoanelor care au probleme de dependenţă de alcool. Dar odată cu evoluţia  celorlalte dependenţe - de droguri, de medicamente, de jocuri de noroc, de pariuri - a fost necesar ca programul să-şi dezvolte literatura de specialitate, materialele de specialitate pentru fiecare dependenţă în parte. Dar, în primul rând, oferim servicii pentru persoanele care solicită ajutor şi sprijin, un suport de specialitate care are un rating destul de bun, multe persoane s-au recuperat în programul nostru. O primă etapă de recuperare înseamnă aproximativ 3-6 luni, prima etapă intensivă de recuperare, în care persoana este ghidată de un consilier individual, este îndrumată în grupul de terapie, un grup mai special, către grupurile de suport să cunoască oameni asemenea lui, care au avut astfel de probleme şi care au reuşit, prin metodele noastre şi prin apropierea de Dumnezeu şi de Biserică, să rămână în societate, în familia, să rămână abstinenţi. Urmează a doua etapă, un proces mai individual, care se desfăşoară pe o perioadă de 5-6 luni, în care  se discută alte principii. Funcţionăm după Modelul de recuperare Minnesota, model de recuperare prin 12 paşi, care a luat fiinţă în Statele Unite, în Minnesota.

          Rep.: - Vă mulţumesc. Vă îndemn să luaţi cu încredere în legătura cu acest program şi cu părintele Radu Roşu pentru că este un om de încredere, un preot de încredere şi un preot care îţi dă curaj. Puteţi avea încredere în el şi, fiecare în parte, puteţi să vă deschideţi sufletul. Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba. Să dea Bunul Dumnezeu ca toţi, împreună, să conştientizăm faptul că suntem copiii lui Dumnezeu şi să ne apropiem de El.