( Interviu) Ioana Nicolaie: Mă bucur de fiecare zi în care mi se dă sănătate, cap limpede și o lume de dezvăluit într-o carte

-Pornind de la titlul celui mai recent volum - „Tot înainte” – în care Arsenia îşi primea „Abecedarul” în timpul şcolii din perioada „comunistă”, ce a fost bun în educaţie atunci şi ce rău? Am trecut de la tovarăşa învăţătoare la doamna, dar structural cum stăm în educaţie, care se pare că se află pe tărâmuri mişcătoare? Se poate face şcoală online? Am văzut că simularea pentru examenele naţionale a fost dezastruoasă şi că elevii îşi doresc reîntoarcerea în clase.

Aș putea scrie vreo cinci articole ca să vă răspund nuanțat la întrebările acestea. O să punctez, de aceea, doar răspunsul pe care-l dă întregul roman ”Tot înainte”: în distopicul deceniu opt, educația era impregnată ideologic. Când iei o țară și o potrivești sub talpa unui bocanc colosal - al comunismului - , foarte puține lucruri mai au legătură cu adevărul. Discursul dublu, manipularea continuă sunt aerul modificat pe care au fost nevoiți să-l respire toți oamenii în perioada aceea. Arsenia nu-și dă seama de asta, căci ea e prinsă sub vremuri, e un biet pion care se mișcă pe marea tablă de șah, crezând că are măcar o urmă de libertate și că, învățând, va putea evada, că n-o să fie condamnată la fabrica de tricotaje din localitate. Ea este urmărită cam de la 5 ani, când ajunge într-un spital din Bistrița - acest oraș i se pare fantastic, de la acoperișurile pe care le vede pe fereastră, până la blocurile unde trebuiau să crească, crede ea, o mulțime de copii fericiți - , și până la 15 ani când viitorul îi este limpede trasat. Romanul este unul de formare, decupează secvențe biografice relevante care par greu de crezut și pentru cei care-au trăit atunci, dar mai ales pentru generațiile noi. Eu însămi, în timp ce ordonam secvență după secvență, eram uluită, cum de se potrivise totul atât de romanesc? ”Tot înainte” este o carte în care m-a interesat mărturia, iar nu artificiul narativ. Cu alte cuvinte, am spus adevărul, poveștile toate chiar s-au întâmplat, iar felul în care au crescut ele, una din alta, cu partea de nostalgie, de frumusețe - căci există și acestea -, dar mai ales cu absurdul și strivirile lor este uimitor.

-Sunteţi de la Sângeorz Băi, de pe Valea Someşului. Cum se vede Ţara Năsăudului din Capitală? Au descoperit-o cititorii şi prin cărţile dumneavoastră? Reghina, femeia din Transilvania ce-şi duce soarta la fel ca multe alte românce poate fi localizată în zona noastră?

Spun mereu că m-am născut într-o stațiune glorioasă pe vremea Imperiului. Pe la 1900, de pildă, Rebreanu își petrecea verile acolo, cu familia lărgită. Pensiunile erau elegante, exista un fel de piscină cu ape minerale, restaurantele erau bune, hotelul, singurul, nu avea decât două niveluri. După o sută de ani în care, da, a fost și comunismul care-a reușit să planteze într-un loc superb hoteluri de... o mie de camere, n-a mai rămas decât un oraș profund schilodit. De ruinele cele mari nu se va putea vindeca prea curând, iar vilele care-ar fi trebuit salvate cu orice preț, căci erau clădiri cu o arhitectură curată, au fost demolate toate. Când aduc prieteni la Sângeorz-Băi,  nici nu ajungem în fosta stațiune. Tot ce-i dincolo de ea e cu mult mai pitoresc și mai adevărat. Iar Muzeul de Artă pe care i-l datorăm artistului Max Dumitraș este unic, chiar merită vizitat de oricine. La fel colonia de artiști care crește, de câțiva ani, pe un munte de la marginea orașului. La fel casele tradiționale care încă pot fi văzute pe unele străzi. La fel biserica albă, centrală, care proptește cu fleșa ei cerul și despre care oamenii locului nu știu că deja e istorie, ca are un veac și jumătate, că a fost martora unor schimbări de vieți și de lume și e cea mai importantă clădire din oraș. Cât despre cărțile mele, mai ales cele trei romane pe care le plasez în nordul meu - ”Pelinul negru”, ”Cartea Reghinei” și ”Tot înainte” -, sunt scrise mai ales din datorie. Și cu multă dragoste. Dacă mie mi s-a dat această fantastică poveste, atunci cum să n-o aștern pe hârtie? A fost foarte greu să fac asta, dar știu bine că-n felul acesta nu mi-am irosit talantul cu care m-am pomenit pe lume.

-Am văzut că aţi purtat la ţinutele dumneavoastră un pieptar năsăudean vechi, cu o poveste aparte. Cât de importantă este lada de zestre a strămoşilor noştri pentru generaţiile viitoare?

Pieptarul l-am primit de la Aneta Pop, profesoară de engleză la Parva, prietena mea din vremea liceului pe care l-am terminat la Năsăud. L-am îmbrăcat pentru că aveam o filmare la Muzeul Literaturii Române în care vorbeam, printre altele, despre Liviu Rebreanu. Materialul se găsește pe youtube. M-am bucurat să port un obiect vestimentar făcut cu mâna, cu mult bun gust, fără stridențe de vreun fel. Mai am acasă o trăistuță și, de curând, am primit o ie. Celelalte sunt, da, într-o mare ladă de zestre pe care, dacă am avut-o în copilărie, și-n ea se găseau costume populare, dar și trei taleri, și mărgele felurite, și pânzături superbe, și cingeauă de tot felul, cusute toate de mama, într-o copilărie și adolescență neverosimile, atunci s-a mutat pentru totdeauna în cap. Și-n suflet. În ”Cartea Reghinei” unde eu povestesc despre o mamă fantastică și trupul ei de o mie de kilograme, format, desigur, împreună cu cei 12 copii ai ei, lada de zestre e un simbol și e la loc de cinste.

- V-am întâlnit de câteva ori în vacanţele de vară din Sângeorz Băi, bucurându-mă şi eu de prezenţa în micul nostru orăşel, împreună cu scriitorul Mircea Cărtărescu. Fiul dumneavoastră s-a bucurat de întâlnirea cu lucrurile frumoase din zona noastră. Ce-i place familiei dumneavoastră cel mai mult când vine la Sângeorz Băi?

Venim în fiecare vară la Sângeorz, pentru cel puțin o săptămână, dar dacă la început eram un fel de curiozitate a locului, ne pomeneam mereu la poartă cu adolescenți sau oameni în toată firea, acum lucrurile sunt mai așezate. Cred că ne simt cumva de-ai lor, adică e firesc ca Mircea Cărtărescu care a și scris minunat despre locurile acestea să vină de douăzeci de ani acolo. Ne-am și cumpărat un teren, de la o vecină, sperând să ne putem construi pe el o casă. Ei bine, de mai mult de patru ani ne tot chinuim să-l intabulăm. Ba judecătoria e excedată - ce să faci dacă ai anual șapte mii de dosare la doi, trei judecători? -, ba una dintre judecătoarele pasagere e nevrotică, ba a venit pandemia, ba alte și alte lucruri... Numai că nouă ne trece viața și casa aceea care poate ar conta pentru oraș nu are cum să se facă. Poate vom reuși cândva s-o scoatem la capăt. Cât despre băiatul nostru care e mare acum, a văzut mereu grădina paradisiacă de-acolo, făcută de tata, desigur, ca pe cel mai frumos loc din lume. Și el a fost deja pe vreo trei continente.

- Se ştie că scriitorul este solitar şi poate că lunile de izolare i-au priit pentru conceperea unor noi proiecte, având în plus un personaj inedit – Coronavirus (CoVid – 19) – ce s-a aflat pe buzele tuturor locuitorilor acestei planete, de la mic la mare. E adevărat că în cele mai sumbre vremuri s-au născut capodopere ale literaturii. Şi acum piaţa a explodat cu cărţi legate de acest subiect al CoVid-ului, de la romane, la jurnale şi poezie, dar şi volume de specialitate care propuneau reţete „magice” pentru vindecarea de CoVid. V-a inspirat acest subiect ?

Am scris doar o povestire pentru un proiect al ICR New York în care-i vorba de doi adolescenți care nu se mai pot vedea căci, în timpul stării de urgență, sunt închiși în casă. Și am mai scris și un jurnal al lunilor acelora în care frica era mare, în care încă n-aveam statistici, nu știam dacă vaccinul se va putea face, ne temeam foarte tare pentru toți cei dragi. Când am ieșit din starea de urgență, am terminat caietul și l-am pus în raftul meu cu manuscrise. Nu l-am mai deschis niciodată. Aștept să treacă răul ăsta care, n-am nici o îndoială, a schimbat lumea, și numai pentru că a mai limpezit-o, acum știm, de pildă, că am colapsat la capitolul educație, populația noastră nu are habar de unde să-și ia informația, e extraordinar de ușor mințită și manipulată, e-n stare să se arunce-n fântână având, desigur, cele mai nobile intenții. Nu crede în autoritate, în știință, preferă zvonul și minciuna, iar asta înseamnă că trebuie să schimbăm ceva în felul în care-i creștem pe copii (ceilalți nu mai pot fi schimbați). Ei vor trebui să facă mereu slalom printre fake news, online-ul este o junglă și-așa va rămâne multă vreme.

            - Anul trecut a fost unul fără târguri în care scriitorii să-şi prezinte cărţile, fără lansări tradiţionale, însă unul în care, oricât de conservatori am fi fost în privinţa internetului, a trebuit să ne împrietenim cu acesta pentru a ajunge la cititori. Cum vedeţi întâlnirile cu cititorii pe platformele online ? Aţi avut o prezenţă pe zoom chiar şi cu noi, bistriţenii.

            Eu și predau, lucrez de peste un deceniu într-o școală germană unde am libertate, fac cursuri de scriere creativă, încerc să-i ajut pe copii să vadă frumosul, să descopere arta, să priceapă ce lucru nemaipomenit e literatura. Școala online a fost grea, a dispărut deodată interacțiunea, or, de multe ori, strălucirea și bucuria vin tocmai din ea, din felul paradoxal în care ni se ciocnesc mințile. Eficiența a diminuat foarte tare, copiii buni au rămas la fel, dar cei care aveau nevoie de un anumit cadru, al clasei fizice adică, pentru concentrare, au pierdut enorm. Apoi, a mai fost vorba și de lipsă de șansă, ce faci când ai cinci sau șase frați, sau zece și trebuie să participe toți online la ore? Ce te faci când n-ai decât un biet telefon de logare sau când n-ai nici unul? Sau când ești dintr-o comunitate dezavantajată? Cred că-n timpul acesta dramatic, sute de mii de copii n-au avut parte de educație. Cât despre evenimente online, pe multe trebuie să le refuz, căci nu mai am când să le fac. Apoi, mai toate sunt muncă serioasă și, cu puține excepții, sunt muncă neplătită. Aștept să reintrăm cu toate-n normalitatea în care, vaccinați fiind, ne putem duce să ne întâlnim unii cu alții. La Bistrița, grație festivalului de literatură și muzică devenit tradiție, e un public minunat. Mi-e dor de toți prietenii mei de acolo.

-Aţi intrat într-un amplu proiect de dotare cu cărţi a bibliotecilor şcolare. Aţi ajuns inclusiv în judeţul natal. Cum selectaţi cărţile pentru copii şi dacă mai există într-adevăr copii care nu-şi permit să achiziţioneze o carte?

Povestea Fundației Melior e lungă și ramificată, dar încerc s-o fac scurtă: ea există de șapte ani și, dacă inițial era implicată mai mult în cazuri medicale, din 2017 a început proiectele cu donațiile pentru biblioteci școlare. Am dus până acum la bun sfârșit 16 astfel de proiecte, de-a lungul și de-a latul țării. Am donat vasăzică peste 7000 de cărți nou-nouțe, cele mai frumoase care există, căci eu însămi le aleg cu gândul că dacă n-au fost iubite de mine mai întâi n-au cum să fie iubite de copii. Am investit așa peste 50000 de euro în educația copiilor din țara asta. Și, credeți-mă, eu nu câștig mare lucru dintr-o carte - excepție a fost ”Cartea Reghinei” care a primit cele mai importante premii și-am donat tot, adică peste 2000 de euro, fundației. Slujba mea de profesor part-time numai mulți bani nu-mi aduce. Dar am reușit să conving oameni feluriți fie să ne vireze 3,5 la sută din impozitul pe venit - o poate face orice salariat, trebuie doar să descarce un formular 230, să-și completeze datele la prima rubrică, fără cifre, fără nimic, și să-l trimită la fisc. Oamenii ar putea să se orienteze către asociații sau fundații din propria localitate, cele care fac bine chiar pentru ei. Mă ajută și editorii, fie cu reduceri la achiziție, fie cu sponsorizări semnificative. Și mai sunt câteva cazuri, emoționante, care ne-au virat bani în cont. Fundația aceasta e făcută din doi oameni, eu și sora mea. Cu mașina proprie am dus miile de volume, în câteva rânduri am prins niște ninsori inimaginabile, se răsturnau camioane înaintea mea, însă eu știam că orice-ar fi voi ajunge acasă. Și-am ajuns de fiecare dată. Cel mai frumos e când, pe drumurile astea, mă însoțește soțul meu, căci punem țara la cale și împărțim șofatul. În județul Bistrița am făcut donații și ateliere de joacă în: Rodna, Parva, Sângeorz-Băi, Ilva-Mică, Maieru și în Anieș. La Anieș am ajuns acum trei săptămâni, m-am bucurat nespus de copiii de-acolo, am fost nostalgică, mi-a plăcut cum profesorii chiar știau că fără cărți nu se poate face educație. Valoarea reală a proiectului a fost de 4700 euro și-a însemnat 670 de cărți minunate.

             - Activitatea editorială a prins proporţii de nebănuit în mediul virtual, librăriile online înlocuindu-le pe cele clasice. Vor avea de suferit „casele” librării în detrimentul celor virtuale, dar cărţile tipărite în faţa e-book-urilor ?

            Bine c-au existat librării online, căci altfel pandemia chiar ar fi produs un dezastru cultural. Cei mai mulți artiști au trecut printr-o perioadă cumplită, n-au mai avut practic din ce trăi. Scriitorii n-au mai fost publicați, căci nu se știa ce va urma. Anul trecut s-au anulat mai toate planurile editoriale, s-a publicat puțin și numai volume așteptate de public. Eu mă bucur nespus că Editura Humanitas a avut încredere în mine și că ”Tot înainte” a ajuns la mulți cititori. M-au impresionat nespus comenzile, am dat la un moment dat șase sute de autografe. Unele au ajuns în librăriile din Bistrița și-am zis, atunci, uite, cartea mea s-a dus acasă. Cât despre librăriile fizice, sunt spații frumoase, care chiar merită iubite. Eu intru cam în orice librărie îmi iese în cale. Și nu mă pot abține să nu cumpăr cărți.

            - Care este viitorul presei literare tipărite într-o eră digitală în care toată lumea este cu telefonul în mână?

            Nu știu, dar tare mult aș vrea să fie cu pagini care miros a cerneală și care foșnesc la răsfoire. Eu cumpăr și presă culturală, deși citesc dominant on line. Sper să reziste cât mai mult, în alte țări lucrurile merg simțitor mai bine. Adică-n trenurile germane sigur vezi oameni cu ziare.

             -Scrieţi poezie, proză, dar şi literatură pentru copii. Eu cred că, deşi o perioadă a fost neglijată de critică, literatura pentru copii este foarte importantă pentru că micuții trebuie învăţaţi să îşi cultive dragostea pentru lectură. Şi sunt convins că este şi mai greu de scris pentru că trebuie să conturezi personaje care să fie pe placul lor.

Cel mai mult îmi place să scriu pentru acest public, în formare, care poate găsi pepitele ascunse printre rânduri cu mai mare ușurință decât cei învățați să citească greșit ceva. Dacă imaginea mea interioară nu ar fi una de pre-adolescentă, nu aș scrie probabil niciodată pentru cei mici. Dar așa mă mișc în zona asta cu bucurie, dacă l-am imaginat cândva pe Arik în două feerii rimate și ritmate pentru copii până-n nouă ani, am ajuns în locuri inimaginabile, cu eroi tare atașanți, de pe alte ”felii” - în ”Ferbonia” și ”Vertijia”, tare frumos desenate de Anca Smărăndache -, dar și în experimentul ”Spionul Kme” în care un băiat pătrunde cu un mecanism special, un rotor de lumină adică, fie într-o hartă, fie într-un basm, fie într-un joc 2D etc., încercând să descopere astfel drumul spre casă. L-am imaginat și pe Medilo, un băiețel cârlig de rufe, într-o carte pentru copii până-n șapte ani, superb ilustrată de Sidonia Călin. Și, recunosc, am și-un pseudonim, oarecum colectiv, căci am primit și-un pic de ajutor de la grupul meu de scriere creativă, ”Liternauții”; îl recunosc așadar și pe Robert Ersten. Cele două cărți ”Cum am supraviețuit clasei a VIII-a” și ”Cum să spui te iubesc” sunt deja foarte iubite de copiii mai mari. Am primit tot felul de mesaje legat de ele, în sfârșit e altceva, îmi zicea o fetiță de clasa a VII-a, ca asta vreau să fie cărțile de lectură suplimentară.

-Cum se vede cultura din judeţul Bistriţa-Năsăud? Care ar fi plusurile şi care minusurile? V-aţi reîntors, în calitate de scriitoare, acasă, la Sângeorz Băi, unde aţi fost primită cu coroniţă de flori, aţi fost la liceele importante din judeţ. Este un gest de suflet al scriitorului de a se întoarce în cetatea natală şi a-şi face vocea auzită?

Bistrița e vie cultural, are personalitățile ei, are o sinagogă transformată-n sală de concerte, are oameni frumoși și cititori adevărați, are o bibliotecă județeană superbă, librării frumoase, are scriitori remarcabili și un fel de temeinicie în tot ce face. Vin cu drag acolo, de câte ori sunt chemată. Și mă bucur de tot ceea ce văd, căci e adevărat și cu sens.

-Sunteţi Cetăţean de Onoare al oraşului natal, Sângeorz Băi, alături de alţi doi scriitori, împreună cu care aţi conturat proiecte culturale frumoase – Marin Mălaicu Hondrari şi Dan Coman. Ce reprezintă acest gest al comunităţii pentru dumneavoastră?

M-au impresionat pur și simplu. Nu mă așteptam. Cu toată sinceritatea. Căci nimeni nu-i profet în țara sa, nu-i așa? Iar pe Dan Coman și pe Marin Mălaicu îi admir, sunt poeți și prozatori de mare calibru, e o mare bucurie să le citesc volumele.

-Cât de importantă este receptarea critică, dar premiile primite pentru scriitori? Care ar fi reţeta  - să scrii pe placul cititorilor sau pe grila criticilor sau să îi împaci pe toţi ?

În scris nu există rețete. Ar fi absurd să-ți consumi viața ca să faci cuiva pe plac. Premiile vin sau nu vin, mereu e un context, un algoritm, un aer al vremii. Eu scriu mai ales în vacanțe, căci, fiind prinsă în foarte multe lucruri, pur și simplu nu am când altcândva să mă așez la tastatură. Dacă nu reușesc să-mi procur timp, sufăr, mă nevrozez treptat. De-a lungul vieții am scris enorm în cap, fie așteptând la semafor, fie călcând haine sau gătind, fie pe drumurile Melior, în avioane sau în alte locuri de tranziție. Cele mai multe cărți s-au volatilizat în acest fel, căci ele n-au mai putut fi scrise. Mă bucur de aceea de fiecare zi în care mi se dă sănătate, cap limpede și o lume de dezvăluit într-o carte viitoare. Acum, de pildă, aștept luna iulie, când sper că se va mai domoli vârtejul și când mă voi așeza în sfârșit într-o poveste care se va petrece în... Berlin.

- Care este rolul culturii/ literaturii în vremuri de restrişte? Putem închide porţile culturii, putem pune lacătul şi să ne luăm toţi o vacanţă prelungită sau cultura este cea care ne dă aripi, ne ajută să depăşim greutăţile ?

În pandemie, oamenii au consumat mai multă cultură decât în mod obișnuit, și numai pentru că au văzut mai multe filme sau au citit ceva mai mult. Noi suntem ființe care ficționalizează, care imaginează, care se emoționează de nu știu câte ori pe zi, și asta pentru că avem o propensiune culturală. Cum să elimini așa ceva? Cred că și viitorii roboți vor fi configurați cu o latură artistică, iar ei nu vor putea să scadă nivelul, așa cum fac uneori oamenii.

- Mulţumesc.