Interviul lunii cu Icu Crăciun

În dorinţa de a realiza o mai bună cunoaştere a scriitorilor din aceste ţinuturi de către iubitorii de literatură din judeţ, Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud (SSBN) a iniţiat o serie de proiecte, printre care şi această anchetă-interviu, găzduită cu generozitate de cotidianul “Răsunetul”, pentru care îi suntem recunoscători. Întrebările la care vor răspunde scriitorii (chiar şi preferenţial) şi care le dăm mai jos vor să determine schiţarea unui profil de creator, aşa cum, credem noi, ar dori cititorii să îl cunoască. Profunzimea mesajului depinde de autorul răspunsurilor. Credem că şi alte întrebări ar fi avut aici un loc îndreptăţit, dar ne asumăm demersul, cu bunele şi relele lui.

Andrei Moldovan, preşedinte al SSBN

1. Ce credeţi că ar trebui să ştie cititorii despre d-voastră?

2. De ce scrieţi?

3. Cum vedeţi rostul scrisului?

4. Care sunt valorile în care credeţi?

5. Cum scrieţi?

6. În cariera d-voastră scriitoricească, există oameni cărora le datoraţi ceva?

7. Consideraţi că aveţi un cerc de cititori? Cine sunt ei şi ce aşteaptă de la d-voastră?

8. Credeţi în prietenii literare?

9. Fiecare scriitor gândeşte la cartea de căpetenie care să-l reprezinte. Aţi scris-o deja? Dacă nu, cum o imaginaţi/proiectaţi?

10. Grupările literare, cenaclurile, credeţi că mai au vreun rost? Care ar fi el?

11. La ce lucraţi acum?

12. Ce reprezintă pentru d-voastră Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud?

AZI:

Icu Crăciun

1. Un cititor care se respectă ar trebui să fie prea puţin interesat de biografia autorului. Deşi ar putea fi interpretat drept un truism, ceea ce contează pentru mine rămâne opera (vezi exemplul lui Céline).

2. Până în 1989 am publicat doar trei schiţe: una în “Ecoul” şi două în “Cronica”. Atât, deşi, prin anii ’70, am bătut şi eu pe la porţile editurilor „Cartea Românească” şi „Dacia” cu un roman, un volum de proză scurtă şi unul de poezie; bineînţeles că am fost refuzat destul de elegant pentru vremurile acelea; romanul am reuşit să-l recuperez, dar proza scurtă şi lirica nu. S-ar putea să existe în arhiva vreuneia dintre aceste edituri. După revolta din Decembrie ’89 am simţit nevoia de a spune şi eu ceva şi mi s-au publicat opiniile în „România literară” (ceea ce mi-a dat curaj) şi, evident, în majoritatea publicaţiilor judeţene. O bună parte din eseuri, recenzii, articole de istorie literară, mai puţin traducerile din autori americani şi englezi, tipărite în „Minerva” domnilor Cornel Cotutiu şi Aurel Podaru, le-am adunat în cele patru cărţi de publicistică literară.

3. Fie că eşti gazetar, fie că eşti scriitor, responsabilitatea este aceeaşi. Ştiu asta din experienţa acumulată în calitate de redactor-şef al primei reviste din ţară în mediul rural, de data asta fie-mi iertată lipsa de modestie!, înfiinţată în 1995: „Cuibul visurilor”, răsplătită cu un premiu de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Nasaud, acordat dragului nostru director fondator Sever Ursa, chiar anul acesta, după 15 ani de vieţuire! Dacă gazetarul are o cultură solidă şi este obiectiv, face un bine cititorului. Ca scriitor român, lucrurile sunt un pic mai complexe. Există – vorba d-lui Eugen Negrici – câteva „terenuri virane” în beletristica noastră care ar trebui cultivate. Mă refer aici la romane anarhetipale (formula nu-mi aparţine mie, ci d-lui Corin Braga), gen „Ulise” al lui Joyce sau „În căutarea timpului pierdut” al lui Proust. În ceea ce mă priveşte, cred că avem prea puţine romane despre perioada ceauşistă la sate (colectivizate sau nu), inclusiv proză scurtă, care să înnoade epoca interbelică, comunistă şi cea de după ’89. Microromanul meu „În spatele călăreţului” vorbeşte despre condiţia tânărului în sistemul comunisto-securist al lui Ceuşescu, iar „Peşti şi paraşute” este o carte a traficului de carne vie (cum bine a sesizat dl. Ion Radu Zăgreanu), practicat şi de românii noştri după 1989. Proza din „Mitingul” are o paletă mai largă de teme şi nu insist acum asupra lor.

4. Valorile creştine. Confraţilor mei le reamintesc faptul că este loc pentru fiecare în lumea literelor.

5. Mulţi ani am scris în caiete, după care am dactilografiat la maşina de scris. În ultimul timp folosesc şi eu calculatorul.

6. Tuturor celor pe care i-am cunoscut le datorez ceva. În primul rând dascălilor mei, de la învăţătoarea mea Ştefan Lucia, la profesorii Sever Ursa, regretatul Regvald Titus, Ilea Grigore şi V. Fanache. Apoi, scriitorilor: Ioan Negru, Ion Moise, Aurel Podaru, Cornel Cotutiu, Olimpiu Nuşfelean, Ion Radu Zăgreanu, Andrei Moldovan, Victor Ştir, Virgil Raţiu, regretatul Teohar Mihadaş (m-aţi luat prea repede, ar fi trebuit să-i spun în ordine alfabetică!) şi încă mulţi alţii pe care îi rog să mă ierte că nu-i amintesc acum. Un loc important în biografia mea îl ocupă colegii mei de facultate Alexandru Vlad şi Adrian Ţion.

7. Poate prietenii mei. Cărţile mele nu au fost tipărite de edituri cu staif pentru a-mi fi citite de o masă mai largă de cititori. La ora actuală, în România nici nu avem cititori specializaţi – ca-n străinătate – să zicem: de romane poliţiste, de romane de dragoste, de romane de război, psihologice etc. etc; multă lume citeşte de toate, care citeşte!, şi, într-un fel bine face!

8. Da.

9. Vă spun sincer că, iniţial, am vrut să debutez ca traducător. Timp de două veri am tradus două dicţionare: „Dicţionar de mitologie britanică şi irlandeză” de Caitlin şi John Matthews şi „Dicţionar de mitologie a indienilor americani” de Page Bryant ; le-am tradus de plăcere, dar şi cu gândul că vor fi utile în primul rând liceenilor. Nu am bănuit că editura engleză (e vorba de „The Aquarian Press”-„Harper-Collins”) va cere o sumă atât de exorbitantă ca drept de autor. De aceea, ele zac şi acum la editura „Limes” a domnului Mircea Petean în speranţa găsirii unui sprijin financiar consistent. În legătură cu reprezentarea, pe mine, fiecare carte mă reprezintă, fie-mi iertată repetiţia.

10. Rar scriitor care să nu fi frecventat un cenaclu sau să nu fi făcut parte dintr-o grupare literară. O carte comentată, o idee, schimbul de opinii sunt întotdeauna binevenite în formarea unui scriitor. Ceea ce face dl. Andrei Moldovan cu cenaclul din Beclean este un lucru formidabil. Domnia sa trimite prin e-mail membrilor cenaclului poemele ori proza ce vor/va fi citită, astfel că la întâlnirea propriu-zisă eşti „informat” cu subiectul discuţiilor despre care urmează să aibă loc. Nu eşti acolo la prima cetire.

11. Sunt pe ultima sută de metri – cum se spune – cu definitivarea unui volum de proză scurtă al cărui titlu mi l-a inspirat recenta dezbatere din „Vatra”: „Povestiri cu personaje negative” şi fişez de mulţi ani piesele lui Shakespeare în vederea unei cărţi intitulate „Mitologia teatrului shakespearean”; este vorba de influenţa mitologiilor: greacă, latină, britanică şi creştină (evanghelică).

12. În primul rând, m-a determinat să mă aplec mai mult asupra scrisului, să-i citesc pe membrii săi; în al doilea rând, să mă ocup de spirit mai mult decât înainte de a face parte din această asociaţie. Cel mai mare duşman mi-a devenit timpul.