Ioan-Aurel Pop: Gând

În acest cadru general al Țării Românești sau al Țărilor Românești devenite oficial (destul de târziu) România, județul Bistrița-Năsăud se individualizează de departe. Au fost mai întâi dacii și romanii, apoi cnezii și voievozii locali care au făcut Țara Năsăudului, cu văile sale brăzdate de ape repezi (vezi Repedea, preluată de slavi de la proto-românii latinofoni și tradusă sub forma de Bistrița) și cu țărani vrednici și întreprinzători. S-au aflat cu toții în raporturi de conviețuire cu sașii din district, deși aceștia și-au impus mereu tutela lor apăsătoare, de „invitați” regali, de „oaspeți” privilegiați.

Au fost apoi credința noastră răsăriteană și biserica, organizată în parohii, protopopiate, episcopii și mănăstiri, cu iradieri dinspre nord, dinspre Maramureșul voievodal, unde la 1391 este atestată mănăstirea din Peri, cu rang de stavropighie și dinspre sud, dinspre Vad, unde, de pe la 1500, funcționa o episcopie fondată de domnii Țării Moldovei. În context, a venit epoca lui Ștefan cel Mare (1457-1504) și a fiului său, Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546), ale cărui oști au brăzdat Transilvania, încât românii moldoveni au putut vedea că din rutenimea de sus până în secuimea de jos, amândouă foarte îndepărtate – cum spunea Nicolae Iorga – sunt tot oameni de limbă românească, în port românesc și de credință românească.

După diminuarea patronajului Moldovei asupra ținutului bistrițean și după îndepărtarea românilor transilvăneni ca entitate de la putere, dintre stări („națiuni”), viața acestor români a intrat iarăși într-un mare con de umbră, fiind revigorată de stăpânirea austriacă, în secolul al XVIII-lea. Atunci, prin unirea cu Biserica Romei, s-a deschis drumul unora dintre fiii de români spre școlile mai înalte, iar prin crearea regimentului grăniceresc de la Năsăud, s-a prefigurat un statut de libertate, de ridicare din iobăgie, de instruire și de educare, de reguli de sistematizare și de igienă. Regiunea grănicerească, stimulată mai mult decât altele de reformele împăraților de la Viena, Maria Terezia și Iosif al II-lea, dintre anii 1740-1790, s-a ridicat înspre o anumită prosperitate, benefică deopotrivă pentru creșterea nivelului de civilizație și pentru coagularea ideilor de egalitate și libertate națională ale românilor. Firește, au fost și drame sau chiar tragedii, precum revolta condusă de Tănase Todoran (1763), dar viața și-a urmat cursul, odată cu accentuarea mișcării pentru impunerea egalității românilor și confesiunilor lor cu celelalte națiuni și confesiuni din Transilvania și pentru emanciparea de sub stăpânirea străină.

Marile lecții de istorie s-au trasat la 1848-1849 – când românii, inclusiv cei bistrițeni și năsăudeni au elaborat programul de modernizare a spațiului românesc pentru câteva decenii bune – la înființarea ASTREI din 1861 (cu despărțămintele sale), la fondarea Partidului Național Român (1869), la independența de stat absolută a României (1877), la proclamarea Regatului României (1881), la Memorandum (1892-1894) etc. O adevărată școală de cultură și de eliberare națională a fost liceul (azi Colegiul Național) din Năsăud, cu a sa societate culturală a elevilor, întitulată „Virtus Romana Rediviva”, unde au studiat mari spirite ale neamului românesc, în frunte cu George Coșbuc, cu Iacob Mureșianu și cu Liviu Rebreanu.

După 1918, s-a ridicat mult orașul Bistrița ca centru românesc. Urmașii marilor bărbați care au făcut România Întregită fac azi biblioteci, centre culturale, reviste, între care și „Răsunetul cultural”. Ei, scriitorii, prin antologia “Spiritul locului”, gândită de Menuţ Maximinian, sfințesc locul cu verbul lor și ne conving mereu că „la început a fost Cuvântul”. EVENIMENT EDITOR