Ioan Fechete, de la primar de Spermezeu la director la Pensii: În urma mea rămâne un sediu modern al Casei Judeţene de Pensii, făcut cu sprijinul poetului Adrian Păunescu

Dum, 10/11/2015 - 19:02

Rep.: - Fiecare dintre noi trecem prin anumite praguri ale vieţii. Unul dintre acestea este pensionarea. Directorul Casei Judeţene de Pensii, Ioan Fechete, este şi el în pragul pensionării, privind această etapă ca un firesc al vieţii. Înainte de a ajunge la instituţia pe care o conduceţi de ani buni, vreau să parcugem firesc drumul dumneavoatsră şi să ne spuneţi câteva cuvinte despre locul de unde aţi pornit în lume.

Ioan Fechete: În 12 octombrie 1950 am plecat în lume din satul Borleasa, un sat care rămâne în sufletul meu. Am fost patru copii la părinţi, toţi în viaţă. Mai avem casa părintească şi pe tatăl nostru, care la 89 ani trecuţi mai coseşte şi ne aşteaptă în pragul casei. Chiar zilele acestea am fost să văd ce mai face. Era prin sat, pe la vecini, nu l-am găsit acasă. Uşa era descuiată. Era preocupat să dea cu coasa prin grădină pentru că cad nucile şi nu le găseşte prin iarbă.

Rep.: - În lumea satului, omul nu poate să stea, mereu ia o coasă, o sapă şi-şi găseşte de lucru... Cum a fost copilăria dumneavoastră?

I.F.: Cu uliţa plină, un sat care avea o şcoală cu opt clase, cu 180 de gospodării, însă cu clase de câte 30 de elevi. Eram peste 200 de copii la şcoală. Toată lumea muncea la câmp, inclusiv noi, copiii, care pe perioada vacanţei îngrijeam de animale sau eram la sapă şi fân. Toată lumea în familie muncea, doar cei mai bătrâni rămâneau pe lângă casă şi aveau grijă de gospodărie. Munca te forma şi ştiai mai târziu cum să pui mâna pe o sapă şi să faci ceva util în gospodărie. Dar aveam şi timp de joacă, când ne jucam fotbal în centrul satului, acolo unde toată comunitatea se aduna. Acum satul este pustiu, peste 50 de case fiind goale. Lumea a plecat în străinătate, iar satul meu a evoluat în ultimii 50 de ani. Satul se urbanizează, altfel se lucrează acum, dar este rămas şi mult pământ nelucrat, pe dealurile unde copilăream eu au crescut deja arbori. Astăzi, dacă ai nevoie de cineva să te ajute nu mai găseşti, indiferent cu cât l-ai plăti.

Rep.: - Câteva cuvinte despre părinţii dumneavoastră care, cu siguranţă, v-au fost model...

I.F.: - În primul rând, nu le-am ieşit din vorbă niciodată, nici eu şi nici fraţii, ceea ce ne spuneau ei era sfânt, trebuia să facem pentru că ştiam că aşa e bine. Mama s-a dus de 15 ani, tata este încă lângă noi şi cred că-l respectăm. Avem grijă de el. Iarna vine la Beclean, la oraş, pentru că e mai greu de făcut foc. Părinţii m-au învăţat în primul rând cinstea şi corectitudinea, lucru pe care l-am sădit şi în sufletul copiilor mei şi, poate, în lumea de astăzi este greşit. Şi copiii mei sunt cinstiţi şi corecţi şi din această cauză au probleme uneori în viaţă.

Rep.: - Câteva cuvinte despre şcoală.

I.F.: - Primele clase le-am făcut acasă la Borleasa, după care am mers la Dej unde am urmat trei ani de şcoală profesională, calificându-mă în meseria de lăcătuş montator. Fiind patru copii, părinţii m-au îndrumat spre o profesie şi datorită faptului că aici nu se plătea internatul. Un copil era foarte greu ţinut la şcoală, pentru că trăiam doar din agricultură, cu toate acestea părinţii ne-au trimis pe toţi la şcoală. Apoi am profesat vreo trei ani de zile în Ocna Mureş, unde am început şi liceul seral. Am început armata, după care am venit în Bistriţa, la Comelf, unde am mai lucrat aproximativ un an şi mi-am finalizat liceul la „Liviu Rebreanu”. Apoi am lucrat în rândurile Uniunii Tineretului Comunist, la Comitetul Judeţean. După trei ani am fost trimis la facultate, la Bucureşti, făcând patru ani la „Ştefan Gheorgiu”. Am fost primar în comuna Spermezeu aproape 9 ani şi în comuna Măgura Ilvei 2 ani, unde m-a prins revoluţia. Am rămas primar până în 1991, am văzut că lumea se schimbă, copiii cresc, eu nu aveam nicio legătură cu Valea Ilvelor, deşi m-am ataşat foarte mult de aceşti oameni. Deoarece la Bistriţa locuinţele erau mai scumpe şi, neavând bani, m-am dus în Năsăud, unde m-am stabilit lucrând la Direcţia Muncii, Agenţia de Şomaj. Atunci a apărut şi prima lege a şomajului, Legea 1/1991, fiind primul care am implementat această lege aici. Am lucrat la Năsăud până în 2001, aproximativ 10 ani. Din 1 august 2001 am venit la Casa de Pensii ca director executiv, unde am ocupat această funcţie până acum, la pensionare, cu mici intermitenţe. Lăsăm pe cei tineri să ducă mai departe ceea ce noi am început în această instituţie.

Rep.: - Lăsăm o Casă Judeţeană de Pensii cu un sediul inaugurat de dumneavoastră, cu specialişti formaţi în ultimii ani.

I.F.: - În 2003 am început să construim această casă în fosta locaţie a unui atelier de mobilă. A fost destul de greu până am preluat acest sediu, imobilul fiind primit în urma unei datorii pe care CPL îl avea în urma neplăţii CAS-ului la Casa de Pensii. Era un spaţiu central, râvnit de mulţi, iar ajutorul cel mai important pe care l-am primit a fost de la senatorul şi poetul Adrian Păunescu. Mergeam la Ministerul Finanţelor şi-mi spuneau că se rezolvă, iar când veneam acasă, clădirea nu mai era pentru noi. Am bătut la multe porţi şi, la o întâlnire la Năsăud cu familia Nistor, domnul Dumitru era la telefon cu Adrian Păunescu, care era prieten de familie. Atunci mi-a venit ideea de a vorbi cu el şi s-a rezolvat pe loc situaţia noastră, vorbind la telefon cu un ministru secretar de stat. A doua săptămână a şi venit aprobarea pentru a prelua sediul. A fost greu până am obţinut banii pentru renovare, pentru a arăta aşa cum este astăzi. Este o instituţie bine definită şi sunt mândru de modul în care au ieşit lucrurile deşi vreo doi ani am dat cu subsemnatul pentru acest lucru. Eu nu am făcut altceva decât să inaugurăm în 2004 o instituţie de nivel european. Ne-am preocupat de pregătirea personalului şi cred că la ora actuală suntem într-o poziţie destul de bună şi putem rezolva toate problemele pensionarilor, dosarele noi le soluţionăm în 30 de zile. La casele de pensii nu există an în care să nu se schimbe ceva, apar modificări ale legii, bulversându-te din activitate şi nelăsându-te să mergi ritmic. Acum avem o acţiune cu 5.000 de urmaşi, dosarele fiind preluate şi trebuind trecut CNP-ul celui care a fost titular. Sunt unii care s-au născut înainte de 1900 şi nu aveau CNP dar trebuie să găsim o metodă de generare a unui CNP. E bună acţiunea pentru că, spre exemplu, dacă erau doi copii urmaşi apărea mama ca titular şi ea beneficia de sănătate, dar conform legii, ea nu avea acel drept, doar copiii. Anul viitor va fi o problemă cu pensiile de agricultori care trebuie implementate într-un alt program.

Rep.: - Într-un sondaj al caselor judeţene de pensii am fost în top, printre cele mai funcţionale din ţară. Cred că aici se vede şi mâna directorului.

I.F.: - Mulţumesc, chiar pentru anul acesta este un sondaj care se face în rândul pensionarilor care au avut tangenţe cu casele de pensii. Se spune că orice instituţie arată aşa cum este conducătorul ei. Dacă am pus suflet pentru a face ceva şi colegii mei m-au susţinut şi au fost cu mine. Eu nu am zi de audienţă, la mine uşa este deschisă pentru că nu ar fi corect să nu primesc un om care vine din Lunca Ilvei cu problema lui şi să-i spun să vină în altă zi. Eu nu las un om să plece de la noi până nu rezolvăm problema, bineînţeles, întotdeauna legal. Omul merge lămurit de la noi. Sper ca şi cel care va veni în locul meu să păstreze această relaţie cu oamenii din judeţ.

Rep.: - Sunteţi de atâţia ani directorul acestei instituţii şi aţi văzut atâţia oameni care vin spre dumneavoastră. Cum este privită această etapă a pensionării?

I.F.: - După câte văd eu, depinde de categoria socială. Cei care au făcut muncă grea abia aşteaptă să iasă la pensie, iar categoria „gulerelor albe”, cei din birouri, ar mai vrea să rămână. După ce ai fost învăţat o viaţă cu un ritm al zilelor, după ce ieşi la pensie trebuie să-ţi găseşti alte preocupări. Nu-i uşor după o viaţă petrecută alături de colegii de serviciu, cei care sunt ca o a doua familie, să nu-i mai vezi, însă până la urmă trebuie să ne adaptăm. De exemplu, eu peste 14 ani am muncit aici şi acum, când îi cunosc pe fiecare în parte dintre colegii mei nu-mi va fi uşor să mă despart de ei.

Rep.: - Să revenim la primul loc de muncă, la Ocna Mureş. Cum a fost prima zi?

I.F.: - Am mers mai mulţi colegi care am terminat în aceeaşi clasă. Într-o zi de vară ne-am întâlnit în Beclean, ne-am urcat în tren şi ne-am dus cu emoţii spre locul nostru de muncă. Alături de noi era şi un Săsărman din Măluţ, un om mai în vârstă, care lucra de mult şi care a fost călăuza noastră. Ne-au repartizat câte cinci în echipă şi, gata cu poveştile, la lucru. În şcoala profesională se făceau meserii ca lumea. Am învăţat să citim un desen tehnic de la care porneai pentru fabricarea unei piese. Noi eram la un atelier de confecţii metalice pentru toate atelierele TCI-ului din Ardeal. Nu mergeai ca azi în fabrică să nu ştii despre ce este vorba, pentru că în ultimul an erau pe săptămână trei zile de teorie şi trei de practică. Trebuie să revenim la aceste meserii pentru că ai o satisfacţie foarte mare când vezi că din mâinile tale iese un produs. Avem o problemă astăzi şi cu veniturile, care ar trebui reglate pe viitor, pentru că meseriaşii nu mai sunt plătiţi aşa cum trebuie. Meseriaşii trebuie să câştige corect şi legal şi să le fie trecut tot venitul pe cartea de muncă, pentru că de multe ori ni s-a întâmplat să vedem că, ajunşi la pensie, oamenii nu au venituri după cât au muncit. După Revoluţie s-a muncit pe salariul minim pe economie, s-au luat bani în plus de la patroni, muncitorul a fost mulţumit, iar după 40 de ani de muncă ia cinci milioane pensie. E strigător la cer, dar el a acceptat situaţia asta.

Rep.: - Aţi ajuns în Bistriţa la Comelf...

I.F.: - Situaţia fost un pic mai complicată, eu am vrut să merg în Dej, la Combinatul de Celuloză şi Hârtie. Am primit hârtie de la Ocna Mureş, însă fiind vară, eu m-am dus doar în pantaloni şi cămaşă şi nu au vrut să-mi dea transferul. Am fost obligat să mai lucrez 15 zile. Nu am mai ajuns acasă, am avut la mine o singură cămaşă pe care o spălam zilnic, iar când am revenit la Dej, postul se ocupase. Am stat aproape o lună acasă, la Borleasa, după care am venit la Bistriţa să caut de lucru. În 1971 Comelf-ul încă nu era făcut, am lucrat o scurtă perioadă la Rapid, iar apoi s-a dat în funcţiune Comelf-ul, fiind printre primii care au montat strungurile şi toate utilajele de acolo. Am fost apreciat de fostul maistru Teil, care era şi secretarul de partid al organizaţiei, un sas deştept şi harnic. M-a propus pentru Comitetul Judeţean UTC. Nu ştiam exact ce se întâmplă acolo. Am fost instructor de UTC pe Valea Ţibleşului şi acolo am învăţat să lucrez cu oamenii, având parte de două bucurii. Una cu primarul Bistriţei, Simion Lupşan, care m-a văzut cu o echipă de dansuri populare din Borleasa, eu fiind şi dansator, primind un semn de apreciere pentru ceea ce făceam; şi a doua întâmplare a fost la împădurirea cu salcâmi unei păşuni din Căianu Mic, unde am fost duşi cu autobuzul, inclusiv cu elevi de la liceele din Beclean, când Crăciun Pompei, secretar de partid pe vremea aceea, m-a apreciat şi am fost propus să merg la Academia „Ştefan Gheorghiu”, pe care foarte multă lume o blamează astăzi. După ce am intrat la facultate, am întrebat cum se intră acolo, fiind discuţii că numai cine era activist putea intra aici. S-a dat examen, unde erau trimişti mai mulţi tineri prin selecţie, judeţul nostru având trei locuri, iar noi am fost trimişi şapte de Comitetul Judeţean de Partid. După examene, notele se trimiteau la judeţ, iar apoi se mai făcea o selecţie, de obicei cei care luau notele mai bune. Am luat nota cea mai mare în acel an. La „Ştefan Gheorghiu” se făcea carte cu cei mai buni profesori din ţară şi era cea mai bună bibliotecă care exista la acea dată, cine vroia să facă carte făcea, cine nu,nu, la fel ca astăzi, doar trecea prin şcoală. După Revoluţie, toată lumea striga după cei care au făcut „Ştefan Gheorghiu”. Eu am luat două cursuri să le compar, unul de la „Babeş-Boylai” din Cluj şi altul de la „Ştefan Gheorghiu”. Era acelaşi curs de Economia industriei. M-am uitat de câte ori sunt date citate din Nicolae Ceauşescu şi în cea de la Cluj era dublu citat Ceauşescu. Chiar dacă în acea perioadă nu puteai vorbi orice, la facultate puteam întreba orice.

Rep.: - Cum aţi ajuns la Primăria Spermezeu?

I.F.: - Era prim secretar Mihai Marina, iar după ce am venit de la Academia „Ştefan Gheorghiu” m-a chemat şi mi-a spus că mă repartizează acolo. Se vota în comitetul de partid, iar după vot, la 30 de ani, am ajuns cel mai tânăr primar, la Spermezeu. În acele vremuri era destul de greu la primărie pentru că bani pentru investiţii nu se dădeau. Trebuia să-ţi repari singur drumurile cu oamenii, cum puteai tu să le pietruieşti. În această perioadă au apărut contractele obligatorii şi aveai sarcină să dai exact capetele de animale cerute. Eu rezolvam destul de democratic. Pe un an de zile aveam să dăm cam 250 de porci pe comuna Spermezeu. În primărie împărţeam echitabil, pe sate, după numărul de gospodării. Apoi luam fiecare gospodărie în parte şi făceam o propunere cu cine poate face contract la un an, la doi ani sau deloc, în funcţie de puterea omului. Mergeam în Sita şi le citeam propunerea şi le spuneam că pe Sita trebuie 50 de porci şi nu mergeam de la şcoală până nu rezolvam problema, iar oamenii înţelegeau şi, până la urmă, chiar dacă cu mici schimbări, cădeam de accord. La miei ştiam de la început numărul acestora şi tot al 5-lea miel era la stat şi lumea se încadra. Problemamare era la lapte, pentru că erau păşuni slabe şi oamenii aveau animale mai puţine şi mulţi lucrau şi pe şantier. Mai primeam câte o sancţiune de la partid, dar am dus lucrurile la bun final. La Măgura Ilvei, în anul 1990, în luna iunie, când oile ieşeau la stână, au venit şefii şi au adus brânză şi eu le-am explicat că nu mai trebuie dat la stat şi ei au zis că vor să ajute ţara. Au insistat, astfel încât am vorbit la Industria Laptelui şi au venit şi au ridicat brânza.

Rep.: - În spatele oricărui om care conduce o instituţie se află, acasă, şi o doamnă. Câteva cuvinte despre familia dumneavoastră.

I.F.: - M-am căsătorit mai târziu, la 30 de ani. Soţia lucra în învăţământ la Târlişua, fiind de loc din Agrieşel. Ne-am cunoscut, iar după cinci ani, în 1980, ne-am căsătorit. Nu am făcut nuntă mare, ci doar acasă, cu nişte prieteni şi familia, aproximativ 50 de personae. În acelaşi an ne-am mutat la Spermezeui, unde a apărut şi primul copil în 1981, Bogdan, care actualmente este jurist la Direcţia Finanţelor Publice, după ce a stat vreo 9 ani la Bucureşti, la ANAF. A dorit să vină spre casă, nu este încă căsătorit. La opt ani diferenţă, Dumnezeu ne-a binecuvântat şi cu o fată, Ioana. Ea s-a căsătorit şi am avut nuntă chiar în acest an. A făcut Facultatea de Ştiinţe Economice la Cluj, acum lucrează la Comelf.

Rep.: - Domnul Fechete, vă mulţumim pentru aceste confesiuni, vă dorim sănătate, viaţă lungă şi, cu siguranţă, gândul nostru este împărtăşit şi de cititorii „Răsunetului”, care, fiecare în parte, într-un moment al vieţii va ajunge la Casa Judeţeană de Pensii. În încheiere, pentru că ne aflăm, iată, într-un moment important şi pentru directorul Casei Judeţene de Pensii, pensionarea, un mesaj pentru toţi locuitorii judeţului nostru.

I.F.: - De-a lungul timpului, am umblat prin tot judeţul, sunt oamenii pe care-i cunosc şi oameni care mă cunosc ei pe mine. Zilnic mi-au trecut pragul biroului zeci de oameni şi cred că am fost aproape de ei şi i-am ajutat în măsura posibilităţilor, chiar şi în pensie fiind, dacă voi mai avea posibilitatea să-i ajut o voi face cu drag. Sper ca la această instituţie să vină şi de acum toţi cei care au probleme legate de pensii, de biletele de tratament şi aşa mai departe, pentru că oamenii de aici sunt deschişi pentru a rezolva toate doleanţele. Urez sănătate la toată lumea şi să ne revedem întotdeauna cu plăcere, să ne simţim bine, să fim optimişti şi să facem lucruri frumoase atâta timp cât suntem în putere.