Ioan Șot, ctitorul Muzeului de Mineralogie de la Mănăstirea din Ilva Mare

De la șoseaua asfaltată care leagă comuna Măgura Ilvei de Ilva Mare, pe stânga, se desprinde un alt drum asfaltat care șerpuiește agale până sus, pe deal, la Mănăstirea de măicuțe „Schimbarea la Față”. La ora actuală, această mănăstire adăpostește zece ființe între două vârste, care au lăsat laoparte, încă din tinerețe, văpăile și vâltorile patimilor, renunțând fără regrete sau remușcări la melancoliile sentimentale ermetizante pentru a-și salva sufletul și a trăi într-o exemplară ținută morală, cufundate continuu în muncă și credință. Nu încape nici o îndoială că au avut chemare și har divin. Văzându-le fețele lor prietenești, senine și curate, pregătite să-ți împărtășească bucuria vieții lor, te simți alt om. Stabilite aici încă de la vârsta de 17, 18 ani, acum, au ajuns la vârsta înțelepciunii, când esențele se clarifică mai limpede, își mărturisesc încercările și bucuriile, valurile vieții mai aspre sau mai domoale, trăind, sub pecetea onestității departe de complexul îndoirii și de pâcla ipocriziilor convenționale, într-un spațiu mirific tutelat de Bunul Dumnezeu. Traiul de aici le-a modificat radical viața. Nu mai sunt răscolite de gânduri și întrebări, de ispite lumești, s-au adaptat vieții monahale cu toată ființa lor, cu mințile cultivate și sănătoase, nu mai sunt subjugate de robia egoismului, renunțând la introspecții și psihologisme inutile. Dorurile față de părinți, frați sau surori și le alină prin rugăciuni și muncă. Își lucrează cu sârguință petecele de pământ dăruite de mireni generoși, vorba uneia dintre ele „neavând vreme nici să moară”. Își exprimă opiniile în fraze clare, neornamentate, scoțându-și din vocabular cuvintele cu iz de carnație senzuală; cu mințile mereu treze, au o adevărată alergie împotriva vulgarității, a nedelicateții, a tot ceea ce ar putea aduce prejudicii asupra ființei umane. Sunt îmbrăcate simplu, îngrijit, iar pe fețele lor se poate citi o mare satisfacție și mulțumire. Cu ajutorul locuitorilor din satele de pe Ilve, dar și al unor afaceriști din zonă, cu mare dare de mână, pe parcursul câtorva ani, s-a ridicat aici un complex de clădiri trainice, impunătoare, care impresionează prin arhitectura și utilitatea lor. „Când am ajuns, povestește maica stareță Hristofora, aici, era un loc plin de bălării și spini”, iar astăzi, adăugăm noi, a devenit un adevărat colț de rai, cu patru corpuri de clădiri cu două niveluri, unde se află chiliile maicilor, atelierele, trapeza și locuri de cazare gratuită pentru 80 de persoane. Precizăm că biserica mare poartă hramul „Pogorârea Duhului Sfânt” și a fost sființită de Preasfințitul Andrei Andeicuț în 28 septembrie 2014. Cea de-a cincea clădire atrage atenția în mod deosebit prin destinația sa: Muzeul de Mineralogie „Ioan Șot”, ctitorit de patronul firmei „Andezitul”, originar din Măgura Ilvei, care a contribuit prioritar, atât financiar, cât și material la ridicarea și înzestrarea acestei mănăstiri. Cine îi va trece pragul se va întreba, cu vădită mirare, de ce a fost amplasat tocmai în incinta mănăstirii. Răspunsul l-am aflat de la însuși Ioan Șot. „Menirea unui muzeu este, printre altele, se justifică întemeietorul său, să hrănească spiritul uman, ori acest muzeu îl poate face, fiindcă oamenii, pe lângă smerenie și stropul de evlavie transmise de măicuțe, au nevoie și de un rafinat simț al esteticului, dat de această dată, de tablourile cu teme religioase, dar și de măreția și frumusețea naturii cu ajutorul Mântuitorului nostru”. Într-adevăr, privitorul va vedea aici: o colecție unicat de minerale și flori de mină, o colecție de icoane (unele din pietricele de piatră),  pictate de cei mai renumiți pictori din țară și străinătate, dar și o bibliotecă cu cărți tehnice în domeniul exploatării miniere și geologice; iată de ce muzeul merită vizitat mai pe îndelete. Pilduitoare sunt cuvintele sale de pe monumentul ridicat în fața Muzeului întru cinstirea minerilor și pietrarilor cu care a lucrat o viață: „De mii de ani ortacii au coborât spre inima Pământului pentru a aduce la lumină bogățiile oferite de natură, iar piatra a așteptat cu răbdare milioane de ani să fie pusă în valoare de cioplitorii de piatră de pe aceste meleaguri. CINSTE ACESTOR OAMENI MINUNAȚI!”. Patronul Ioan Șot nu evită niciodată să stea cu demnitate în fața propriului său suflet. Munca sa de-o viață s-a împletit cu aceea de colecționar fie de flori de mină, fie de carte veche, de ceramică sau chiar de orologii oriunde a lucrat sau a călătorit în România sau în zecile de țări din patru continente; cu fiecare are amintiri de neuitat. Tonul său calm, îngăduitor, în orele de răgaz, te cucerește. Acum, ajuns la senectute, se consideră un om aproape împlinit, mai cu seamă că fiul, Cătălin, nora Cristina  și fiica sa, Anca, înzestrați cu inteligență efervescentă, au grijă de ceea ce a acumulat părintele lor și îi continuă cu aceeași pasiune munca.