Ion Barbu și Radu Ulmeanu la... „Arizona”

Cum nu oricine știe ori a uitat de cuvântul pus acum între ghilimele, e potrivit să mă refer mai întâi la acesta și apoi la seducătorul poet român și „mlădița” sătmăreană.
La Cluj (atunci încă nu era pe... Napoca), în anii 60, o cofetărie din plin centru al orașului, de lângă Librăria Universității (atunci „Cartea Rusă - mde!...), fusese botezată de un tânăr (atunci...) șugubăț „Arizona” - aceasta fără nici o referire la cunoscutul areal nord-american și fără vreo insinuare că aici, în acest local, consumatorii de cafea sau prăjituri la fiecare înghițitură ar avea doruri pentru un astfel de spațiu transatlantic.
La „Arizona” veneau și poposeau, întru taifas cultural, o seamă (deci nu oricine) de studenți, mai cu seamă de la Filologie, Filozofie și Arte Plastice. Prin frecventarea zilnică a acestui local, de către un tineret de o asemenea factură, a început să i se contureze o anume osatură culturală. Și e firesc, e semnificativ că „mușteriii” au început să-și zică „arizoniști”. Eram mândri și pentru faptul că întreg Clujul știa de noi, că acest spațiu începuse să aibă un fel de consacrare, neoficială desigur, de real organism de cultură; cultură de referință, consistentă, însuflețită adesea de nume deja distincte, precum Radu Enescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ioan Alexandru, Ion (Jean) Pop, Romulus Guga, Constantin Cubleșan, Teohar Mihadaș, Teo Cătineanu, Mariana O. Bojan („Tilică”). (E de la sine înțeles că simțeam/știam de prezența, printre arizoniști, a câte... unui „necesar”coronavirus securistic.)
Era o insulă la care nu se ajungea ușor, unde filologul Ion Papuc devenise magul întâlnirilor, seducător prin calitatea opiniilor, prin comentarea evenimentelor revuistic-literare, clujene sau din țară. Credeam în discernământul său, în premonițiile sale. Era impresionant prin felul în care adapta lectura (mai degrabă stătea la B.C.U. decât la seminariile de la facultate). Avea un stil de a ne aborda cu o ironie amețitoare, dar nu descurajantă, dimpotrivă, ne stimula, ne direcționa tentant nevoia de acumulare culturală. Cei care cream și citeam la ”Arizona” din propriile noastre scrieri, așteptam cu emoție comentariile lui astuțioase, infailibile.
Umpleam câte un colț al cofetăriei cu acele măsuțe triunghiulare ale localului, în momentele de cenaclu improvizat, și, la două-trei cafele (ca să justificăm prezența noastră acolo), în pâcle de fum de țigări modeste (nu aveam decât buzunare... ușoare) se aprindeau comentarii, controverse (uneori chiar zgomotoase) pe seama celor citite sau a unor idei tocmai descoperite la bibliotecă.
Așa i se întâmpla și lui Radu Ulmeanu, graseindu-și blând poeziile dintr-un caiet ținut tremurător cu degete arse de nicotină. Era agreat de către arizoniști, uneori Papuc alintându-i prenumele, cu un fel de răsfăț ambiguu. Dar, nu se afirmase de așa natură încât, în niște zile de primăvară ale lui 1963, să i se remarce absența la taifasul obișnuit de la „Arizona”. Abia apoi aveam să dobândim detalii despre fapta sa.
Dobândise, nu am reținut cum, de la cine, o cotă secretă, de la sectorul cărților interzise, de la Bibliotecia Centrală a Universității clujene, o cifră pe cartea „Joc secund” a... unuia, numit Ion Barbu.
Cumplit! - exclam și acum, după mai bine de o jumătate de secol de literatură românească. Dragii mei colegi abia întrați într-ale filologiei, habar nu aveam de acest nume. (Ion Papuc și alți câțiva ciraci știau vag ceva despre el). Ceee... mai e vreun Barbu în afara lui Eugen Barbu?!... Am fost câteva genereații postbelice întoxicate de literatura proletcultistă, potrivit căreia trebuia să știm mai cu seamă de Mihai Beniuc, Al. Toma, Dan Deșliu, Maria Banuș, Emil Galan, Ov. Crohmălniceanu și o gârlă de pigmei din literatura sovietică... Lucian Blaga? Hm!... Parcă...
Ei bine, la instituția unde inegalabilul Lucian Blaga, marginalizat (totuși, i se acordase fostului profesor de filozofie „favoarea” de a fi bibliotecar în demisolul clădirii), Radu Ulmeanu a avut acces (descoperind astfel o capodoperă - am avut noi atunci revelații euforice), la cartea de poezie a lui Ion Barbu, apărută în 1930 (Va fi reluată editorial abia în 1966. Ne plăcea să ne amuzăm că autorii ediției - Al Rosetti și Liviu Călin -, de la noi, arizoniștii, au auzit de genialul poet.).
Ce a făcut brusc tăcutul nostru student sătmărean? A stat câteva zile la bibliotecă, fără să ne spună nimic - dispăruse (știa de asta doar prietenul său Dumitru Rusan)-, și a copiat întregul volum; într-un caiet studențesc - îl văd și acum, prinsese parcă urechi. Apoi?... Unde să lanseze manuscrisul decât la „Arizona”? Și cine să citească poeziile unui ciopor de tineri uimiți? Desigur, Ion Papuc (căci avea o mlădiere a spunerii poeziilor, vocaliza seducătoare tonuri în rostire, pentru care nu-l putea nimeni întrece).
Apoi, în zilele următoare, recitatorul era insistent rugat să recitească poezii din caietul lui Radu. Uneori deveneam grup vocal, rostind versurile odată cu Ion, încât s-a întâmplat ca vreun străin de noi, intrând în local, să creadă că are loc vreun spectacol coral. De altfel, locuitorii din domiciliile învecinate nu erau surprinși pentru așa ceva, căci știau de expoziții de artă plastică pe pereții „Arizonei”, de lansări de carte; se știa că aici se găsesc, lăsate pe măsuțe, pentru oricine, reviste artistice.
Intrând în local sau întâlnindu-ne pe stradă, aiurea, adeseori ne salutam cu versuri de Ion Barbu. „Este domnișoara Hus” și celălalt, ca un răspuns: „Carnacsi, Mașala!” Sau: „Iarna coarnele se frâng”, urmând, uneori chiar deodată: „Melc nătâng, Melc nătâng” . În recitarea lui Ion Papuc, finalul acesta din „După melci” avea efect tulburător, ori de câte ori ascultam poemul.
Colegul Luca Suciu își amintește și acuma cum, de-a lungul coridoarelor de prin facultate sau la căminul „Avram Iancu”, ne auzea pe arizoniști bubuind barbian: „Buhuhu la luna șuie! Pe gutuie să mi-l suie!”
În atmosfera în care până și Eminescu trebuia, la cursuri și seminarii, să fie contorsionat și suprasolicitat prin componenta pamfletară a operei lui, descopeream atunci în opera lui Ion Barbu o adevărată terapie pentru sensibilitatea noastră de filologi; venea în întâmpinarea noastă să ne astâmpere nevoia de frumos adevărat.

Cornel Cotuțiu