Ion Mureșan: O mie şi o sută de cuvinte

Orice discurs cinstit despre Eminescu (în tradiţia definirii propoziţiei ca „o gîndire spusă sau scrisă”) începe ca şi cum vorbitorul s-ar trezi brusc din somn rostind o propoziţie oarecare, cea la care a fost întrerupt de trezire, dintr-un discurs pe care tocmai îl rostea în vis. Dimitrie Vatamaniuc începe prefaţa la celebrul „Volumul X” din „Opere”, perioada de la „Timpul”, ca şi cum ar fi fost întrerupt de pauză, de clopoţel: „Consideraţii generale. Fondarea <> şi schimbările în orientarea sa politică”. Ion Negoiţescu începe cartea Poezia lui Eminescu”: „Mai mult decât o hiperbolă tendențioasă și mai mult decât o apreciere vizionară a trecutului poeziei noastre, elogiul bătrânilor din Epigonii determină locul în istorie al lui Eminescu însuși.” (ed. din 1968, p. 17). Sau „Literatura înjghebată în jurul poesiei lui Eminescu a întrunit până acum în cea mai mare parte a ei, o seamă de contribuții uneori prețioase, dar în definitiv streine de obiectul propriu și esențial al criticei literare”. (Tudor Vianu „Poesia lui Eminescu”- ediția din 1931) / Exemplele sunt multe.
Pe de altă parte, nu cunosc un alt scriitor român care să fi generat un tonaj mai impresionant de maculatură decît el. Teze de doctorat, de licenţă, extemporale, buiguieli versificate, sute de mii de producţii, unele inspirate de muze, altele de interese, i-au fost dedicate. Micuţa lui stafie, căci nu era un om „mare la stat”, le-a dus pe toate.
(Tot ce am spus scris? pînă acum nu a fost decît o „cortină” de vorbe în spatele căreia am căutat febril o propoziţie stupidă despre Eminescu, una care să mă fixeze pe vecie în memoria cititorului ca „eminescolog”. Una cum ar fi „Marele nostru poet s-a născut la Ipoteşti în 1850 şi a murit în 1889”. Sau măcar una legată de diamantul expresiv, căci nu găsesc altă scăpare, „Luceafărul poeziei româneşti...” Cred că Nichita Stănescu, dar nu sunt prea sigur, a lansat pe piaţă un adevăr de-i zicea „Uzinele Mihai Eminescu”. Mica lui stafie a dat, de-a lungul anilor, salarii mai multe decît „Combinatul Sidex”. Nu mai mari, dar salariu: Mai încerc.).
Am găsit, în sfîrşit, propoziţia stupidă: „La ora 7 (de dimineaţă) sună telefonul şi o voce, graseiată, de domnişoară, mă întreabă ce părere am despre Eminescu”. Întrebarea e destul de stupid-matinală, e ceea ce căutam. Aşa că o tratez cu tot respectul: „Am o părere bună despre Eminescu”, am zis, cu vocea cea mai stupidă pe care am aflat-o în repertoriul de voci cu care tot omul e dotat.
Acestea fiind zise, scot din raft „Volumul X” (publicistica de la „Timpul”), cam prăfuit. Şi uit de toate cele, preţ de opt ceasuri. Căci mica şi mereu frageda stafie mi-a făcut un duş rece pe cinste: am citit articolele sale despre istoria calului (inclusiv privind diferenţele între oasele capului la calul arab şi cel german) şi, alăturat, istoria trăsurii pe veacuri, istoria Basarabiei pe cîteva secole, situaţia de pe frontul Independenţei, date proaspete despre tragedia greacă, ultima reprezentaţie cu o piesă de Vasile Alecsandri şi cum au jucat actorii, despe moartea unui ziarist din Boemia, Francisc Schulska, şi tot ce a scris, şi în ce an şi-a luat doctoratul şi cu ce lucrare, şi ce crede presa din Viena depre ce se întîmplă la noi şi care e abordarea luministă asupra libertăţii şi statului, şi ce concepţii despre fiscalitate au existat de-a lungul timpului, şi că în 1879 s-au cheltuit de la bugetul statului cu 15 milioane mai mult decît veniturile etc. Informaţie mereu riguroasă, mereu la zi, mereu raportată la problemele ţării. Era prin 1877-1880. De unde mama dracului o fi luat omul acesta toată rigoarea cronologică şi statistică, de unde o fi ştiut el ce scrie în presa nemţească şi franţuzească şi englezească, căci pe atunci nu exista Internet, nici radio, nici TV?
Am citit apoi despre imigraţie, în România, cum se adună aci toate scursorile veacului, criminali, hoţi, curve, proxeneţi. Un „paradis fiscal al imoralităţii” era România, în viziunea lui Eminescu. Despre soarta micii proprietăţi ţărăneşti. Despre faptul că nu are ea nicio şansă, la fel cum eroii de la Plevna nu au nicio şansă. Am citit despre corupţia mare şi mică. Despre cea veche, fanariotă. Şi nemuritoare. Și, mai ales, în toate articolele era evidentă existenţa unei atitudini. Ferme. Necruţătoare. Şi, mai ales, consecvente.
Apoi am recunoscut drept fondate acuzele la adresa speciei „animal scribax”, a animalului care scrie: „Neştiind carte şi avînd a vorbi cu publicul lor în toate zilele, animalele condeiului în România cîştigă la şiruri, repetînd fără trebuinţă cuvinte care nu au nici o greutate retorică, nici vrun înţeles deosebit, care să merite a fi întipărit minţii”. Cred că stilistica publicisticii sale, de o mare inventivitate şi claritate, rod al respectului învăţătorului pentru săteni (ci cred că Ion Creangă i-a fost dascăl) e un capitol care poate face obiectul unui manual. Cred că Eminescu poate fundamenta toate studiile de la o facultate de jurnalistică. Destul să începi un articol cu o propoziţie de soiul „Cu cît trec una după alta zilele...”, ca să fi dat afară de la un ziar de astăzi.
Cu bună ştiinţă las mai moale pedala accleraţiei cînd e vorba despre idealuri. El le avea. Alţii de pe vremea lui le mimau, cu o mimare ce ţinea loc de bună cuviinţă. Azi suntem săraci pînă şi în mimi.
După cele spuse mai înainte, nu ar trebui să ne simţim prea confortabil, ca ziarişti. El era un Internet înainte de Internet, un stilist înainte de materialul lingvistic, un inventator al Limbii Române, un militant pentru cuvintele însoțite mereu de o atitudine limpede exprimată. Şi astea înainte de inventarea „corectitudinii la români”. Eminescu e un mit. Miturile se distrug la fel de uşor după cît de uşor se fac. Fiecare cuvînt e un început de mit. Al doilea cuvînt, dacă se nimereşte să fie verb, e un sfîrşit de mit. Un sfîrşit de uimire.
Ultimul lucru asupra căruia mă opresc e Idealul. România e mai bogată în „scopuri comune” decît în idealuri comune. Suntem o ţară săracă. Un sat sărac. Acum, consider, am ajuns la fundul sacului. Clopotele şi idealurile și solemnitatea ni se refuză. Iar „episcopii” cred mai degrabă în buzunare decît în clopote. Sigur, buzunarul seamănă cu un clopot. Cu unul întors pe dos. În ce priveşte sărăcia noastră în idealuri, tot Eminescu ştia povestea cu episcopul care merge în vizită prin eparhie şi ajunge în satul cel mai sărac. Nu este primit nici cu pâine şi sare, nici cu bătaie de clopot:
„Episcopul se cam supără de acestea şi-i zise preotului:
- Bine, părinte, se poate să mă primiţi aşa, fără a trage chiar clopotu?
- Preasfinţite stăpîne, răspunse bietul preot, sunt o mie şi o sută de cuvinte pentru a mă dezvinovăţi.
- Din mia şi suta ceea de cuvinte n-ai putea să-mi spui şi mie cîteva?
- Mai întîi de toate, Preasfinţite, biserica noastră nici nu are clopot.”
Comentariul lui Eminescu e scurt: idealul şi demagogia nu se împacă: „Acest singur cuvînt din o mie şi o sută era de ajuns”. După cum a tăcut episcopul, acum tac și eu.