Ionel Pop (1889-1985), luptător pentru Unire şi iubitor al naturii

După unii autori, numele avocatului, omului politic şi iubitor al naturii, Ionel Pop este mai puţin cunoscut. Amintirea sa se individualizează cu cea a marilor luptători pentru Unirea din 1918 şi prin cele 22 cărţi în care, spre uimirea prietenului său, Mihail Sadoveanu, a descris natura şi scene de vânătoare ca nimeni altul. Mediatizarea redusă în ţinutul nostru s-a datorat domiciliului său schimbător după moartea tatălui: copilăria la Gherla, Năsăud, Blaj, Şimleu, studiile superioare în străinătate, activitatea profesională în Cluj, Bucureşti, deci, departe de obârşia sa ilveană.

S-a născut la 24 noiembrie 1889, în oraşul Gherla, judeţul Cluj, unde tatăl lui, dr. Ioan Pop, a fost profesor la Seminarul Teologic. Mama, Elena, era soră a marelui politician Iuliu Maniu (1873-1953). După tată, îşi are originea în Poiana Ilvei, strămoşii lui fiind ţărani grăniceri.

Primul înaintaş al familiei, popa Grigoraş Creţul (1725-1800), se confundă cu începutul întemeierii satului. Fiind preot, credincioşii zicându-i popă, treptat, cei din generaţia întâi şi mai ales a două născuţi din „popa” l-au numit Pop. Matricolele parohiei ne dovedesc cele afirmate, unde sunt consemnaţi Larion a popii Grigoraş, Andrei a lui Larion a popii Grigoraş, de aici, Larion Pop şi Andrei a lui Larion Pop. Iată cum şase generaţii, până la Ionel, au luat numele Pop.

Când avea doi ani, familia s-a mutat la Năsăud, unde şi-a petrecut copilăria până la 13 ani, când tatăl său, vicarul dr. Ioan Pop (1859-1901), moare de tânăr. Clasele I şi a III-a le parcurge la Şimleul Silvaniei, la bunicii dinspre mamă, iar a doua şi a patra la Norma din Năsăud, tot aici urmând şi primele trei clase gimnaziale (1899-1902). La vârsta patriarhală îşi aminteşte cu nostalgie de ţinutul pe care, forţat de împrejurări, îl părăsise pentru totdeauna. „Toată lunga mea viaţă m-am socotit, m-am simţit aievea năsăudean, din adâncul sufletului meu”. Legăturile cu satul natal al tatălui lor era. „Adeseori, tată, mamă, patru copii ne înghesuiam în trăsura cu arcuri şi căluţii de munte ne duceau spre Poiana Ilvei, la bunica din Poiană, Irina, din neamul Ureche (Moşul Maftei, ţăranul ştiutor de carte nu mai era între cei vii…). Într-o vară, am sosit pe neaşteptate. Bunica era la fân, în coasta de după casă, întorcând pologul să se usuce. A lepădat grebla şi a coborât fuga să ne îmbrăţişeze… şi ne mângâia pe cap pe copii, zicând: „Nicerene! Nicerene!” Cuvânt de dragoste, al cărui înţeles nu-l ştiu nici azi”.

După prematura pierdere a tatălui, copiii rămaşi orfani sunt luaţi la Blaj, sub îngrijirea unchiului său, Iuliu Maniu, unde Ionel Pop continuă liceul, clasele IV-VIII (1902-1907). Începând cu anul 1907, urmează studii universitare de drept şi economie politică la Budapesta, Berlin şi Munchen, încheiate cu obţinerea doctoratului în drept la Universitatea din Budapesta, apoi, în urma unui examen, ajunge avocat şi magistrat (1915). După cinci ani de avocatură la Blaj, până în 1920 se mută la Cluj.

Debutează ca publicist în anul 1908. colaborând până la Unirea din 1918 la ziarele PNR „Românul” (Arad 1911-1921; 1926-1938), „Lupta” (Budapesta, 1906-1910), „Unirea” (Blaj, 1891-1948), în perioada interbelică la oficiosul „Patria” (Sibiu, Cluj, 1919-1938; 1946), al PNR (din 1926 al PNŢ) şi gazeta „România Nouă” (Sibiu, 1940-1941). A întemeiat şi condus revista „Carpaţi”, de vânătoare, pescuit, chinologie (1933-1948). După război, scrie la revistele „Transilvania”, „Ocrotirea naturii”, „Viaţa Românească”, „Magazin”, „Veac Nou”, „România Pitorească”, „Glasul Patriei” şi altele.

Mihail Sadoveanu a declanşat acel har literar, materializat între anii 1957-1985, într-un număr de 22 volume, inspirate din viaţa naturii româneşti. Recunoscând că această înclinare spre lumea plantelor şi animalelor, I. Pop susţinea că „… a venit până la mina de la strămoşii mei ţărani grăniceri din Poiana Ilvei, de sub munţii Rodnei. Ei erau legaţi cu toată viaţa lor de viaţa muntelui. Venind pe firul tradiţiilor şi găsind şi urme scrise, ştiu că unii erau mai vânători, înfruntând chiar fioroşii zimbri care mai dăinuiau prin codri. De acolo va fi pornit şi plăcerea în vânătoare, înfrăţită de legătura omului cu fiinţele pământului, cele cu sânge, cele cu sevă”. Unele dintre lucrări i-au fost traduse în limbile germană, rusă şi franceză. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Primii ani la gimnaziul din Năsăud i-au stimulat sentimentul naţional românesc, prin fascinantele serbări patriotice numite „maialuri”, atmosferă respirată de populaţia locului, spre ideea de libertate şi unitate naţională. Educaţia iubirii de neam era sorbită zilnic în familia marelui român, vicarul Ioan Pop, apoi la Blaj, „Mica Romă”, cum spunea Mihai Eminescu, sentimentele patriotice i se cristalizează.

Momentul de vârf al întregii sale vieţi l-a constituit ziua de 1 Decembrie 1918, când participă ca „deputat ales” al cercului electoral Mureş – Uioara, din judeţul Alba de Jos, făcând parte din notarii constituantei, apoi membru numit al Marelui Sfat Naţional şi unul din secretarii acestui parlament provizoriu al Transilvaniei. Dar e a dat dovadă de multă modestie în privinţa rolului în facerea Unirii, pe care o socotea „o floare a sufletului, căldura inimii şi munca braţelor a milioane şi milioane de români, care în şirag de veacuri au trăit în lumina unui ideal în căldura nădejdii”, şi că „este bucuros că a avut şansa să trăiască zilele glorioase ale izbândei”. El a trăit de atunci, până la sfârşitul zilelor, cu imaginea „… figurilor ce au condus neamul nostru transilvan în deceniile cele mai grele ale luptei noastre pentru viaţă, înfingând în pământul Ardealului steagul biruinţei cu stema României”.

După Marea Unire, Ionel Pop cunoaşte „adevărata patrie românească”. Activitatea politică şi-o continuă în PNŢ, a cărui platformă a îmbrăţişat-o, ca reprezentant al organizaţiei judeţului Cluj, sau ca membru în Delegaţia Permanentă, ce asigura conducerea partidului între şedinţele Comitetului Central Executiv. În urma odiosului Dictat de la Viena (30 august 1940), părăseşte Clujul său drag, aşezându-se la Sibiu. De aici, după eliberarea ţării de sub stăpânirea fascisto-hortystă, este numit ministru al Ardealului în guvernele Sănătescu (4 noiembrie – 2 decembrie 1944) şi Rădescu (6 decembrie 1944-28 februarie 1945). Deşi Clujul universitar (eliberat în 11 octombrie 1944) îl chema şi aştepta prin vocea rectorului Iuliu Haţeganu, va alege calea Capitalei României.

Perioada care a urmat, prigoana împotriva membrilor de seamă ţărănişti, persecuţiile din partea noilor stăpâni, precum şi alte momente grele din viaţă nu l-au determinat să-şi părăsească ţara, deşi ar fi putut să se expatrieze. A suportat totul cu stoicism, spunând asemenea lui Horaţiu: „Cine îşi părăseşte ţara fuge de sine însuşi”, ori repetând mereu biblicul psalm: „Rămâi în ţara ta şi hrăneşte-te cinstit”. Nimeni şi nimic nu l-au putut clinti de izvoarele originii sale ţărăneşti – grănicereşti, spunând: „… vraja acelui pământ, la „Graniţei”, mă stăpâneşte şi astăzi, că şi azi mă simt trup şi suflet năsăudean”, „… de aceea binecuvântez pe strămoşii mei…”.

După o viaţă lungă, zbuciumată şi austeră, de 95 ani, la 27 ianuarie 1985, autorul „Întâlnirilor cu animale”, al „Hoinărelilor prin natură”, al „Paşilor prin lumea păsărilor” şi al altor lucrări cinegetice, a plecat, totuşi, dintre noi, rămânând în pământul ţării pentru vecie. Odată cu el s-a stins ultimul supravieţuitor al celor care au semnat, la 1 Decembrie 1918, actul sfânt al Unirii Transilvaniei cu România, fiind unul din cei patru secretari ai Adunării. Cu el s-a stins unul din marii noştri scriitori cinegetici.

Ofilat Varvari