Istorie şi ortodoxism

Zilele trecute, de Sfânta Marie, am participat la Sfânta Liturghie de la Mănăstirea Bichigiu, unde fierb apele prin revărsarea lui Dumnezeu, avându-l ca tutore spiritual pe Tănase Todoran, luptătorul pentru dreptate, un martir al neamului şi al legii româneşti, care a creat pagini de istorie, ca dovadă mănăstirea de aici este prima care l-a preluat pe erou, transformându-l în teolog.

Aşezământul este construit în Dealul Glodului, la confluenţa a trei sate: Bichigiu, Suplai şi Runc, la poalele muntelui Ţibleş.

Pe aceste locuri au mai existat mănăstiri, ca de exemplu cea construită de cnejii din Valea Rodnei în anul 1523, construită pe ruinele unei mai vechi mănăstiri de călugări din secolul al XV-lea. Mănăstirea a durat până în anul 1761, când a fost distrusă de generalul austriac Bukon.

După 1989, mai precis în anul 1995, un grup de credincioşi din satul Bichigiu, printre care se află şi badea Petre Tocariu, hotărăsc reînfiinţarea mănăstirii. Badea Petre urcă la mănăstire cu un ATV, dovedindu-se un bun administrator, mai ales că dânsul cu fraţii săi: Grigore, Aurel şi Victor, au donat terenul pe care s-a construit mănăstirea, în suprafaţă de 10 ha.

Mănăstirea este reflectată în lacul cristalin care stă de strajă ca o cascadă de bucurie, unde găsim corolarul virtuţilor umane – IUBIREA, ce aparţine fiinţei lăuntrice a omului.

Vizita la această mănăstire mi-a îndreptat cugetul spre adevărul credinţei străbune, intervenind în sufletul nostru iubirea creştină cu deschiderea orizontului spre cunoaştere.

Discuţia cu stareţul Cira şi cu creştinii din satele din jur a fost o iubire colectivă, omenească, pentru că aşa cum spunea poetul Ioan Alexandru, „averea unui neam e în puterea lui de a iubi”.

Dar iubirea în sine are o caracteristică anume, jertfa de sine având ca modele atâţia mari înaintaşi al bisericii, care au murit pentru ortodoxie şi pentru legea strămoşească. Deci, comemorăm în curând eroul de pe Mocirlă – Salva, care se întoarce în sat ca un suflet al neamului pogorât cu adevărat în adâncimile sufletului românesc, ce şi-a pierdut propriul lui suflet pentru altul şi şi-a crucificat firea pentru edificarea celorlalţi, ca un semn al valorii iubirii creştine învestită în altul.