„Îţi este de ajuns harul Meu”

Lun, 01/07/2013 - 11:53

Mulţi se miră peste poate, cum a fost şi este posibil ca un Apostol, patriarh, episcop sau preot să sufere de necazuri sau boli, când lor li s-a dat putere ca prin rugăciune să vindece şi să ajute bolnavi şi necăjiţi. „Adică şi dumneavoastră?” zicea mirată o profesoară către preotul care aştepta răbdător la consultaţia medicală la Şieu-Odorhei prin anii ’70... Desigur, vorbea din prea puţina cunoaştere şi credinţă.
În una din „Predici rostite la praznice împărăteşti”, Sf. Ioan Hrisostomul abordează şi această problemă, arătând că Dumnezeu a dat putere de a ierta păcate, a vindeca şi „a călca peste toată puterea vrăjmaşului” unor semeni de-ai noştri, iar dacă ei înşişi au frecvent suferinţe (de care nimeni nu e scutit), aceasta se face cu multiple scopuri. Unul este acela ca nu cumva trufia să le cuprindă inimile, fiindcă zice înţeleptul Apostol Pavel în Scrisoarea II ce o trimite corintenilor: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu înălţimea descoperirilor, datu-mi-s-a un ghimpe în trup, un înger al satanei să mă lovească peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta, de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l în depărteze de la mine. Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte întru slăbiciune.”(II.Cor.12.7-9). Se pare că marele Apostol suferea de o afecţiune oculară, după cum deducem din mărturiile medicului său personal, Sf. Ev. Luca.
Un alt motiv este pentru cele enumerate la început, ca să ne dea curaj să ne mărturisim la preot, ca şi la doctor, „cunoscându-i că sunt oameni ca şi noi şi nu îngeri, mai presus de om, care nu ne-ar putea suporta păcatele şi slăbiciunile”- spune Sf. Ioan Gură de Aur.
Se înşeală creştinul care crede că dacă poartă acest nume, gata, aripa durerii şi necazurilor nu se va întinde peste el. Desigur, prmim mare ajutor şi chiar biruinţe mari, dar trecând adesea prin străduinţe şi prin suferinţe. Greşeşte un pastor german (Herman Dietrich) care aseamănă creştinul cu un soldat ce se află la adăpost de gloanţe în spatele blindajului parapet al tunului. Nu, Domnul IISUS HRISTOS nu a venit pe pământ să aducă fericirea universală, ci mântuirea universală. Facem parte din Biserica luptătoare, aflată în suferinţe până la sfârşit, deşi avem şi perioade mai relaxate ca acum. Desăvârşita fericire o vom cunoaşte doar în cer, de care trebuie să ne fie dor ca fiului risipitor de casa Părintelui.
O, Milostive Doamne, izvor veşnic al tuturor bunătăţilor, revarsă în inimile noastre harul tău preasfânt, pentru a putea trece prin toate încercările şi furtunile acestei vieţi, până când vom sosi la Tine!

Comentarii

04/10/23 23:07

George

De fapt, nu era vorba de o problemă medicală la sfântul Apostol Pavel. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune :

Din Omilia a XXVI-a - Cum că supărarea și scârba curăță sufletul de patimi. Despre Alexandru Machedon

„Și cu covârșirea descoperirilor ca să nu mă trufesc, datu-mi-s-a imbolditor trupului îngerul satanei, ca să mă bată peste obraz” (2 Cor. 12, 7). Ce spui? Tu, care nici Împărăția Cerurilor nu o credeai a fi ceva, și nici gheena, față de dragostea lui Hristos, acum te uitai la cinstea celor mulți, încât te înălțai și aveai nevoie într-una de a fi ținut în frâu? Căci nu a zis «să fiu bătut acum», ci ca într-una să mă bată peste obraz. Și cine ar zice aceasta?

Deci ce spune el aici? Când noi vom descoperi ce anume era acel „îmbolditor” și cine era „îngerul satanei”, atunci vom spune și aceasta. Unii au spus că apostolul a vorbit aici de o durere de cap dată sau stârnită de diavolul - dar să nu fie una ca aceasta! Căci doar nu s-a dat trupul lui Pavel în mâinile diavolului, pe câtă vreme însuși diavolul la o poruncă numai a lui Pavel îi urma; ba încă i-a pus și hotare și legi - ca, de pildă, când pe curvarul acela l-a predat satanei spre pieirea trupului - și nu a îndrăznit necuratul a călca acele legi.

Deci ce este ceea ce el spune aici? Sub numele de satan, în limba ebraică se înțelege potrivnicul, vrăjmașul, războinicul. Așa, de pildă, în Cartea a 3-a a împăraților. Scriptura numește satan pe împotrivitor, zicând: „Că nu este satan (împotrivitor) acum, nu este întâmpinarea” (3 Împ. 5, 4) - povestind împrejurările cu Solomon - adică nu este împotrivitor, războinic, potrivnic cel ce supără.

Prin urmare, ceea ce el spune, aceasta va să zică: «Nu a lăsat Dumnezeu ca să înainteze propovăduirea înjosind cugetele noastre, ci a îngăduit potrivnicilor a se arunca asupra noastră». Aceasta era de ajuns spre a clătina cugetele lor, iar durerea de cap nicidecum.

„Îngerul satanei” el numește pe Alexandru făurarul (A se vedea: 1 Tim. 1, 20), pe Imeneu și Filit, și pe toți împotrivitorii lui în cuvânt, pe toți care îl războiau și se certau cu dânsul, pe cei ce-l băgau în închisoare, pe cei ce-l loveau, pe cei ce-l târau cu de-a sila, fiindcă toți aceștia săvârșeau cele ale lui satan. După cum în alt loc numește pe iudei fii ai diavolului, pentru că râvnesc cele ale aceluia, tot așa și aici numește îngerul satanei pe cel ce se împotrivește tuturor. „Datu-mi-s-a îmbolditor trupului îngerul satanei, ca să mă bată peste obraz”, nu ca și cum Dumnezeu i-ar fi înarmat împotriva lui - să nu fie! - ci îngăduindu-le, lăsându-i de a-l război.

„Pentru aceasta de trei ori pe Domnul am rugat ca să-l depărteze de la mine” (2 Cor. 12, 8) - adică de multe ori. Dar și aceasta, adică de a nu ascunde că a răbdat toate uneltirile, că se obosise suferindu-le și că avea nevoie de rugăciuni spre a se izbăvi vine tot din multa lui smerită-cugetare.

„Și mi-a zis mie: destul este ție harul meu, că puterea mea întru neputință se săvârșește’' (2 Cor. 12, 9). adică, «îți ajunge ție că înviezi pe morți, că vindeci pe cei orbi, că cureți pe cel leproși, că faci și alte minuni. Nu cere dar și ceea ce este fără primejdie, ceea ce este sigur, și de a propovădui Evanghelia fără fapte. Ci dacă te tulburi și întristezi, nu cumva poate o crezi aceasta ca o neputință din partea mea, că ar fi mulți acei ce îți întind curse, te alungă și te bat? Apoi tocmai aceasta arată puterea mea. „Că puterea mea, zice, întru neputință se săvârșește”, când adică, fiind alungați, voi biruiți pe cei ce vă alungă, când fiind prigoniți, stăpâniți, pe cei ce vă prigonesc, când, fiind legați, voi puneți pe fugă pe cei ce vă leagă. Așadar, nu cere cele de prisos».

Ai văzut cum apostolul altă pricină a pus, iar Dumnezeu cu totul alta? Căci apostolul zice: „ca să nu mă trufesc datu-mi-s-a îmbolditor”, iar de Dumnezeu spune că i-a răspuns că a îngăduit aceasta pentru a se arăta puterea lui. «Nu numai că ceri ceva de prisos, zice, ci încă ceri un lucru ce ar întuneca puterea mea». Căci cuvintele „este de ajuns ție” tocmai aceasta învederează, că nefiindu-i folositor de a i se mai adăuga ceva, ci găsindu-se înzestrat cu toate. Astfel că și de aici se învederează că nu pentru vreo durere de cap grăiește el. Căci doar nu propovăduiau dânșii fiind bolnavi, și nici ar fi putut propovădui fiind bolnavi, ci că fiind alungați și prigoniți, dânșii pe toate le biruiau.

«Deci fiindcă toate acestea le-am auzit, zice apoi: „Pentru aceea, cu dulceață mă voi lăuda mai mult întru neputințele mele”. Pentru ca să nu cadă - iar acei apostoli mincinoși să se laude pentru izhânzile lor - în vreme ce dânșii se găseau în prigoniri, el arată că de aceea tocmai se face mai strălucit, iar puterea lui Dumnezeu atunci strălucește încă mai mult și cele petrecute sunt vrednice de laudă. Pentru aceea zice: „cu dulceață mă voi lăuda”. «Nu am spus acestea, pe care le-am înșirat, ca fiind trist - dacă le-am spus tocmai acum - că adică mi s-a dat mie îmholditor, ci încă mândrindu-mă și mai multă putere câștigând. Pentru aceea a și adăugat: „ca să sălășluiască în mine puterea lui Hristos”. Aici mai dă a înțelege și altceva, aceea adică că cu cât ispitele se prelungeau, pe atâta și cele ale harului se măreau și mai mult rămâneau. Pentru care a și adăugat:

„Pentru aceea binevoiesc întru neputințe” (2 Cor. 12, 10). Care neputințe, spune-mi? „întru defăimări, zice, întru nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos”. Ai văzut cât de lămurit a descoperit de astă dată? Căci spunând felul neputinței lor, nu a grăit de friguri, sau de răstimpul acelei boale, sau de vreo altă boală trupească, ci de defăimări, de prigoane și de strâmtorări. Ai văzut suflet recunoscător? Dorește ca să scape de rele; dar când a auzit de la Dumnezeu că nu trebuie a fi aceasta, apoi nu numai că nu s-a scârbit fiindcă nu a fost ascultat în rugăciune, ci încă s-a și bucurat.

Pentru aceea și zice el „binevoiesc”, adică «mă bucur, doresc a fi defăimat, a fi prigonit, și a fi strâmtorat pentru Hristos». Acestea le spunea ca, pe de-o parte, și pe aceia să-i contenească, iar pe de alta ca și acestora să le înalțe cugetele, ca nu cumva să se rușineze de patimile lui Pavel. Era de ajuns aceasta ca să-i facă mai străluciți decât toți ceilalți.