Iubirea şi Sentimentele pe o insulă

Spune parabola că toate se aflau acolo prin nu ştiu ce întâmplare şi trăiau cum trăiau. Se vesti însă că insula are să se scufunde şi fiecare căuta să scape grabnic. Îşi luă fiecare barca şi …la drum, spre larg. Până şi Speranţa, mai la urmă, e drept, într-o iolă, urcă să se ducă, scăpând spre binele muritorilor. Rămase ultimă Iubirea şi ea nu avea nici bărcuţă ca celelalte, mai prevăzătoare. Ea fiind entuziastă, plină de elanuri, nu se gândea ca alţii că ar veni o vreme în care s-o ia la fugă, ci rămase statornică. Dar ce să facă acum?

- Hei, Bogăţie! Ia-mă şi pe mine!

- Nu pot, măi Dragoste! Uite câţi saci am în barcă, plini cu diamante şi aur! Ce să fac cu ele? Cu plăcere, dar vezi că nu pot.

Trecea Orgoliul, umflat peste poate în sine şi abia se putea uita într-o parte sau alta.

- Ia-mă şi pe mine, rogu-te! se lamentă Iubirea.

- Să te iau? Dar nu vezi, dragă, că abia încap de mine? Uite ce mare sunt! Cel mai mare!

Trece şi Tristeţea:

_Te-aş lua, Iubire, dar sunt atât de tristă încât nu pot sta cu altcineva, decât cu mine. Vreau să fiu singură…singură de tot.

Ce mai tura-vura? Nimeni dintre sentimente nu vru să ia cu sine Iubirea la necaz, spre a o salva de apropiata scufundare.

În cele din urmă, un bătrân trecu şi el vâslind de zor, ca toată lumea. Ce să facă Iubirea? Strigă la el cu ultimă nădejde:

-_Ia-mă, te rog! Salvează-mă!

Şi minune! Barca se opri iar Iubirea urcă fericită. Ajunsă la liman, pe o altă insulă, încă şi mai frumoasă, cu celelealte sentimente, Iubirea întrebă Cunoaşterea:

- Cine a fost Bătrânul care m-a luat în barca lui?

- Bătrânul acela? TIMPUL. El singur ştie să preţuiască Iubirea. Poate că uneori prea târziu, dar…