La plecarea unui poet

            Profesorul universitar și scriitorul Mihai Zamfir explică în cuvinte cutremurătoare modul în care lumea percepe dispariția unui poet: “De ce, atunci când moare un poet de valoare recunoscută, lumea încearcă sentimentul pierderii ireparabile? Dispariţia unui mare medic înseamnă dispariţia virtuală a mii de bolnavi; moartea savantului genial înseamnă mai multă sărăcie şi suferinţă. [... ] Moartea poetului înseamnă ceva în plus. [... ] Atunci, oamenii înţeleg, fie şi difuz, un lucru extrem de simplu: odată cu poetul, moare o parte din limba ţării şi a poporului în sânul căruia poetul s-a născut. Cu alte cuvinte, se pierde un fragment din bogăţia cea mai de preţ a colectivităţii umane. [... ] Mari medici, mari savanţi şi mari oameni de stat se vor naşte, probabil, din nou; dar nimeni şi nimic nu poate înlocui un poet care nu va mai scrie. Teoretic, ştim că limba pe care o vorbim va înceta – într-un viitor oarecare – să mai fie vorbită. După cum ştim că planeta pe care o locuim se va stinge şi, odată cu ea, viaţa de pe astrul numit de noi Pământ (cel mai mare poet român a descris în versuri antologice această viitoare realitate). Dar certitudinea dezastrului iminent nu face mai uşoară despărţirea de poet...”

            Recitind cuvintele profesorului Mihai Zamfir, după ce poetul Alexandru Cristian Miloș ne-a părăsit, am trăit sentimentul pierderii ireparabile. De cele mai multe ori, spiritele alese nu sunt înţelese la adevărata lor dimensiune. Viețile ni se intersectează cu ale unor oameni deosebiți, pe care știindu-i aproape, nu am înțeles să-i preţuim indeajuns, neatenți la adevărul că fiecare dintre noi e o fiinţă unică și irepetabilă, că locuirea pe pământ are un sfârșit inevitabil.  Cât de copleșitor e sentimentul de vinovăţie pe care îl încercăm atunci când o ființă cunoscută ne părăseşte pentru totdeauna, iar regretele ne apar inutile. Abia atunci realizăm dimensiunea pustiului! Cei care l-au cunoscut pe poet, nu-i vor uita silueta înaltă, osoasă, de Don Quijotte, cutreierând străzile orașului mult iubit, în aflarea unui interlocutor căruia să-i împărtășească ideile și trăirile. De acum, nu-l vom mai vedea trecând împovărat de visuri pe străzile adiacente zonei în care locuia, poposind pe o bancă, în scuarul de la intersecția străzilor Andrei Mureșanu, Decebal și Crinilor. Și-a asumat, ca nimeni altul, condiția poetului, a trăit-o din plin, a jucat-o chiar, la modul narcisiac, pe scena orașului de provincie, aspirând la scenele mari ale lumii. Așa cum s-a mai spus, Alexandru Cristian Miloș a fost o adevărată legendă, la costruirea căreia poetul a lucrat cu acribie. Condiția de poet nu e lucru lesne de asumat, iar viața lui s-a contopit cu cea a semenilor. Cât adevăr în versurile lui Nichita Stănescu: „poetul ca şi soldatul/ nu are viaţă personală”.

            Poemele sale ne dezvăluie un poet al valenţelor multiple. Îi plăcea să se considere întemeietor al „şcolii de cosmopoezie”. Universul de cosmopoet, prezent în ultima parte a creației sale, ocupă zona prolixă, la graniţa dintre pseudoştiinţă şi pseudopoezie. Dar lirismul autentic e presărat cu generozitate în toată creația poetului. Miloş este un imagist al toposului Transilvan; paşii îl poartă prin amintiri fabuloase, printr-un oraş în care s-au consumat nenumărate iubiri. Regăsim un poet al marilor nostalgii citadine, din care nu lipseşte universul septentrional, potopit de ninsori respirând purităţi cosmice. Să ne amintim de versurile sale cu miresme de colind: „Ninge-n Transilvania frumos/ De parc-ar ninge pentru-ntâia oară;/ Cerul se lasă lin pe fulgi în jos/ Și cerne rar lumina către seară”.

            Figură emblematică, Miloş şi-a urmat cu obstinaţie destinul, iubit şi invidiat de confraţi, apreciat sau contestat cu aceeaşi vehemenţă – atitudini contrare ce puneau în față un poet viu, ancorat în actualitate. Miloş şi-a asumat, ca nimeni altul, condiţia scriitorului, ducând o existenţă clorotică într-o lume nepăsătoare la marile elanuri sufleteşti. Poetul a fost o lecţie de umilinţă și de orgoliu în același timp. Și-a propus, și a reușit, să trăiască ascetic în numele poeziei. Prin reușitele sale, dar mai ales prin elocvența cu care și-a apărat cauza, ne-a făcut conştienţi că lumea ar fi mult mai săracă şi mai neinteresantă fără poeţi.

 

David Dorian 

 


 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5